Ghiocei
Data:
6 martie 2019
E vremea lor, a ghioceilor! Îi aşteptăm şi-i iubim pentru că ei, aşa fragili cum sunt, anunţă ieşirea naturii din iarnă. Îi dăruim cu bucurie, ca simbol al purităţii, al dragostei.
Supranumiţi „vestitorii primăverii”, ghioceii – cunoscuţi, în diferite zone ale ţării, şi ca aişori, clopoţei, coconei, cocorei, primăvăriţe, primăvăruţe, puri, tontoroşei, luşce, noduţe, omătue, narcise, roşăţele – par modeşti, dar sunt perseverenţi, cuceritori, ar putea fi oricând imaginea cugetării lui Napoleon Bonaparte: Orice soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal. Ei sunt chiar mareşalul care învinge iarna!
Şi totuşi…
Poate sarcasmul, râsu’- plansu’, hazul de necaz, scepticismul, caracteristici ale poporului nostru pus pe perpetuă cârcoteală, „au pus în cârca” sensibilei plante defectele noastre şi proastele deprinderi. Nu de puţine ori auzim spunându-se despre oameni că iau poziţia ghiocel – adică stau cu capul în pământ/cu bărbia în piept (a supunere sau resemnare), că stau ghiocel – sunt mustraţi, certaţi cu asprime, că pun (cuiva) ghiocei la ureche – că înşeală pe cineva.
Mi se pare nedrept. Nedrept pentru că, din păcate, mulţi oameni şi-au pierdut dreptul la comparaţia cu splendorile naturii. Pe de altă parte, nu caracteristicile din zicalele de mai sus ne determină să dăruim ghiocei celor mai dragi fiinţe din viaţa noastră: mame, bunici, surori, soţii, iubite, educatoare, învăţătoare, profesoare, colege, prietene. Ci frumuseţea şi tot ceea ce simbolizează ei. Îndrăzneală, renaştere, puritate, speranţă. Nimic nu sensibilizează mai mult o femeie decât un bucheţel de ghiocei legaţi cu un şnur alb-roşu. Valorează mai mult decât orice alt cadou, mai ales dacă vine din partea celor cărora le-a dat viaţă, celor cărora le hrăneşte spiritul, le dau aripi pentru a zbura pe cât mai susul posibilei lor deveniri. Este buchetul care deschide inimi şi minţi. Este un cadou care, în modestia lui, este inestimabil, este cadoul care nu simbolizează „a avea”, ci „a fi” şi a „a simţi”. Bogat nu-i numai cel care primeşte, ci, mai ales, cel care dăruieşte.
… Numai dacă ne gândim la drumul lung şi anevoios al ghiocelului din primăvară în primăvară, traversând iarna, străbătând solul, uneori îngheţat, frunze moarte sau zăpezi, tremurând de multe ori sub un soare cu dinţi, cred că el ar trebui asociat cu lupta, cu victoria, cu demnitatea. Asocierea cu un ghiocel ar trebui să fie motiv de mândrie, de bucurie.
Pe de altă parte, înţelepţi, am putea şi să învăţăm „umilinţa” învingătoare de la ghiocel. (Mioara Vergu-Iordache)
Numărul 808
