Gheorghe Zamfir – Regele naiului

Regele naiului, artistul Gheorghe Zamfir, s-a născut la 6 aprilie 1941, în localitatea Găeşti (jud. Dâmboviţa). Exprimându-se artistic printr-un instrument aproape uitat de timp, naiul, numit şi fluierul lui Pan, reuşeşte să cucerească aplauzele întregii planete. Introduce naiul în toate stilurile şi genurile muzicale, modifică forma, construcţia şi tehnica naiului, lărgindu-i considerabil paleta de interpretare, revoluţionând sunetul la scară universală şi aducând naiul în atenţia publicului modern. Pe lângă prestigioasa carieră de muzician, se manifestă ca artist şi în domeniul literar şi al artelor plastice, publică versuri, eseuri, o carte autobiografică şi expune picturi proprii în ţară şi în străinătate.
A manifestat înclinaţii muzicale din copilărie. Atras de muzica lăutarilor, una dintre dorinţele sale cele mai arzătoare a fost să cânte la acordeon cu taraful de ţigani. În 1955, la vârsta de 14 ani, tatăl său îl înscrie la Şcoala de muzică nr.1 din Bucureşti (astăzi, Liceul de Muzică Dinu Lipatti), cu intenţia de a studia acordeonul, dar este acceptat la clasa de nai a profesorului Fănică Luca. Demonstrează o abilitate extraordinară pentru acest instrument. În 1961, după bacalaureat, se înscrie la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu din Bucureşti, pe care îl absolvă cu o dublă specializare, în Pedagogie (1966) şi în Dirijorat pentru cor şi orchestră (1968). Pe 24 martie 2005 îşi susţine doctoratul, obţinând calificativul  summa cum laude pentru teza intitulată Naiul – geneză, evoluţie şi semnificaţie, coordonată de profesorul universitar Gheorghe Oprea.
Gheorghe Zamfir aduce schimbări inovatoare naiului tradiţional românesc de 20 de tuburi, înlocuindu-l cu noi variante conţinând succesiv 22, 25, 28 şi 30 de tuburi, pentru lărgirea domeniului tonal, astfel: naiul alto (22 de tuburi), tenor (25 de tuburi), bas (28 de tuburi) şi naiul contrabas (30 de tuburi – apărut în 1972). Reuşeşte să obţină câte nouă tonuri pentru fiecare tub, prin modificarea ambuşurei. În acest fel devine posibilă interpretarea melancolică la nai a doinelor, cântecelor de leagăn, bocetelor şi chiar a unor inflexiuni ale vocii umane. Îşi asamblează singur naiurile, din lemn de bambus, şi le acordează cu ajutorul unei mici cantităţi de miere de albine introdusă în tuburi. În 2003 confecţionează naiul numit Gigantul, având 42 de tuburi, 1,35 m înălţime şi 1,2 m lăţime.
În anul 1959 obţine Premiul I şi titlul de Laureat pe ţară şi înregistrează primele compoziţii proprii în stil folcloric, cu Orchestra Populară a Radiodifuziunii. Devine cunoscut publicului larg după ce este descoperit de etnomuzicologul elveţian Marcel Cellier, care studia muzica populară românească în anii ’60. Ca student, în perioada
1961-1966 călătoreşte în multe ţări europene şi câştigă locul I la numeroase competiţii internaţionale. În perioada 1966-1969 este dirijor al Ansamblului folcloric Ciocârlia din Bucureşti. În 1966 scoate primul său disc, la Casa de discuri Electrecord, care cuprinde compoziţii ale sale în cel mai autentic spirit popular, printre care şi faimoasele piese: Doina de Jale şi Doina ca de la Vişina. În 1968 scoate cel de al doilea disc cu Electrecord. În 1969, pleacă prin demisie de la Ansamblul folcloric Ciocârlia.
Între anii 1968-1970 întreprinde primele turnee în Germania de Vest, Elveţia, URSS, China, unde obţine un succes impresionant. În 1970 înfiinţează propriul său Taraf concertistic, cu care susţine, în 1971, 45 de reprezentaţii la teatrul de la Gaîté – Montparnasse din Paris, folosind pentru prima oară cele patru naiuri (soprano, alto, tenor şi bas) create de el însuşi în 1968. Reprezentaţiile se bucură de un succes fulminant. Va concerta apoi peste tot în lume, elogiile fiind unanime, din Europa, America de Sud, Canada şi SUA, până în Australia, Japonia şi Africa de Sud. Este invitat să susţină concerte, în diferite ocazii, de nenumăraţi şefi de state şi personalităţi, printre care împărăteasa Japoniei, preşedintele Columbiei şi Papa Ioan Paul al II-lea. Primeşte nenumărate premii şi distincţii.
În 1972 creează stilul Nai – Orgă, introducând repertorii noi şi lărgind considerabil paleta expresivă de interpretare a naiului. În 1974 compune Misa pentru Pace, pentru nai, cor, orgă şi orchestră, pe care o înregistrează la Bucureşti cu Orchestra Naţională Radio şi Corul Madrigal, condus de Marin Constantin, sub bagheta dirijorului Paul Popescu. Single-ul său Eté d’amour devine unul dintre hiturile cele mai apreciate ale anului 1976. Urmează  Păstorul Singuratic, al doilea hit european al său, la care colaborează cu compozitorul şi dirijorul german James Last, pe care îl cunoaşte într-unul din turneele sale. Ambele cântece anunţă venirea unui sunet nemaiîn-tâlnit până atunci, care îi atrage recunoaşterea internaţională.
Urmează concerte în SUA, la Carnegie Hall, New York (1981) şi Kennedy Center,  Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Canada, Africa de Sud, Scandinavia,  Belgia, Franţa,  Elveţia, Austria. În 1981 îşi lansează discurile pe piaţa americană. După o carieră muzicală de succes, în 1982, în plin comunism, dedică un concert lui Dumnezeu. Cade în dizgraţia cuplului Ceauşescu. Este nevoit să plece în exil, unde cariera sa continuă, bucurându-se de succes mondial. În 1982 compune prima Rapsodie şi primul Concert pentru nai şi orchestră, pe care le înregistrează pentru Phillips cu Filarmonica din Monte Carlo, sub bagheta lui Lawrence Foster. În 1984 compune primul Cvintet pentru nai şi cvartet de coarde, numit Cvintetul Plopilor, pe care îl cântă împreună cu Cvartetul Oxford din Toronto, în transmisie directă la Radio. Compune numeroase lucrări camerale, pe care le execută cu celebrul Cvartet Enescu, în Franţa  şi Germania. În 1986 înregistrează primul disc cu repertoriu baroc, din care amintim Dublul Concert în re minor pentru vioară şi oboi de  Johann Sebastian Bach, cu British Chamber Orchestra. Între 1988-1990 este primit de trei ori la Vatican. După moartea Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul
al II-lea, creează special pentru comemorarea Sa Conceptul muzical Totus Tuus, un set de piese pentru nai, orgă şi grup vocal bărbătesc.
În domeniul cinematografiei, participă la compunerea coloanei sonore a unor filme, printre care Once Upon a Time in America, al regizorului Sergio Leone, Karate Kid, Kill Bill.
În 1990, se întoarce în ţară. Îşi continuă seria de concerte şi turnee în Franţa, Elveţia şi, mai ales, Turcia. Susţine concerte la pupitrul Orchestrei Naţionale de Folclor, reînfiinţată în luna decembrie 2006 (relansarea oficială a orchestrei are loc în luna mai 2007). După aproape un deceniu de absenţă, în ianuarie 2006, Gheorghe Zamfir se întoarce în Canada pentru un tur de concerte cu Athenaeum String Quintet. În programul turneului a fost inclusă o premieră mondială: Anotimpurile de Antonio Vivaldi pentru nai şi quintet de coarde, în aranjamentul muzical al muzicianului Lucian Moraru, dar şi piesele Ciocârlia, Lonely Shepherd etc.
În decursul unei cariere muzicale care depăşeşte 50 de ani, Gheorghe Zamfir creează peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental şi simfonic. Repertoriul său cuprinde lucrări ale unor mari compozitori, de la perioada barocă şi clasică, precum  Wolfgang Amadeus Mozart, Johann Sebastian Bach, Arcangelo Corelli, Antonio Vivaldi, până la contemporanii John Lennon, Paul McCartney, Billy Joel sau Elton John.
Gheorghe Zamfir este câştigătorul a 120 de discuri de aur şi platină, are peste 190 de discuri înregistrate şi peste 120 de milioane de albume vândute. Este singurul artist european care a câştigat două Discuri de Aur în SUA şi singurul artist român care a câştigat un Disc de Aur în Ungaria.
Artist polivalent, Gheorghe Zamfir manifestă preocupări artistice şi în afara sferei muzicale, care l-a consacrat. A scris: Traitë Du Nai Roumain: méthode de flűte de Pan  (1975), Naiul – geneză, evoluţie şi semnificaţie (teza cu care îşi susţine doctoratul, în 2005), dar şi beletristică: Dincolo de sunet – Au-dela du son, ediţie bilingvă, româno-franceză, (1979), Drum de spini şi de glorii, (versuri; 1981), Binecuvântare şi blestem (carte autobiografică; 2000) şi În inima întristată a barocului (versuri; 2002). În domeniul artelor plastice, Gheorghe Zamfir se exprimă în pictură, având expoziţii în ţară şi în străinătate. În perioada iunie-august 2009, la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia a fost deschisă expoziţia Doi pictori, două epoci, două gândiri, două simţiri, doi români. Gheorghe Zamfir şi Petru Beca, cuprinzând lucrări ale lui Gheorghe Zamfir şi ale lui Petru Beca, pictor şi scriitor din Alba Iulia.
În perioada 2001-2005, Gheorghe Zamfir este profesor asociat la Facultatea de Interpretare Muzicală din cadrul Universităţii de Muzică din Bucureşti. Ulterior, predă cursuri de nai la Universitatea Valahia din Târgovişte.
De-a lungul întregii cariere, Gheorghe Zamfir a primit numeroase premii, distincţii şi medalii, printre care: Medalia Vaticanului; Ordinul Meritul Cultural al Franţei; Titlul de Ofiţer şi Cavaler al Franţei, Belgiei şi Luxemburgului; Ordinul Comandorului în Columbia; Diploma Universităţii Don Bosco din Roma – de două ori; Medalia de Aur a Asociaţiei din cadrul  Academiei de Artă, Ştiinţe şi Litere a Franţei – de două ori; Premiul Academiei Charles Cros; Premiul Litera de aur, Franţa; Premiul Săgetătorul de Aur, Italia; Premiul Internaţional Omnia pentru întreaga operă muzicală, în cadrul premiilor anuale ale Academiei Internaţionale Mihai Eminescu, ediţia 2009; Ordinul Republicii (Republica Moldova), 2014 etc.
Gheorghe Zamfir, un adevărat vrăjitor venit din tărâmul fermecat al lui Pan, încă ne uimeşte cu vivacitatea sa şi cu talentul său fără de pereche. (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; gheorghezamfir.ro; soundcloud.com