George Murnu – aromânul genial care a tradus „Iliada” şi „Odiseea”

Pentru cine colindă străzile bucureştene, casa profesorului George Murnu, ridicată la anul 1910, poate fi văzută pe strada Louis Blanc la nr. 9 A. O placă comemorativă aminteşte de faptul că marele om de cultură a locuit în acest imobil. George Murnu (în aromână, Ioryi al Murnu) a fost profesor universitar titular al catedrei de Arheologie a Universităţii din Bucureşti, iar în 1910 director al Muzeului de Antichităţi. Din 1923, devine membru al Academiei Române. A făcut numeroase călătorii de studii prin ţară (în Dobrogea mai ales), dar şi peste hotare, la Roma, la Atena, în legătură cu preocupările sale ştiinţifice de specialitate, drumuri din care au răsărit lucrări de arheologie şi istorie veche românească, pe care dacă le-am pune împreună am avea o întreagă bibliotecă de specialitate. Memoria sa trebuie să o păstrăm şi să o ducem mai departe, aşezând opera sa în lada de zestre a poporului roman.

George MURNU a fost un excepţional traducător al literaturii române şi de asemenea un prestigios scriitor aromân modern. S-a născut la 1 ianuarie 1868 într-o familie de macedoneni (aromâni) în cătunul Brazi, de lângă oraşul Veria, în Macedonia, nu departe de râul Bistriţa. Tatăl său, Ioan Murnu, studiase la Atena şi era profesor de limba elină, latină şi franceză, la liceul din Xanthi (azi în Grecia), la gimnaziul din Bitolia, azi în Republica Macedonia, apoi paroh la biserica greco-macedoneană din Budapesta. George a crescut însă la Veria, localitate aflată într-un grup de alte aşezări aromâneşti – Maruşea, Şelea de Sus, Şelea de Jos, Xirulivad, ce se continuă spre nord-vest, până la actuala graniţă a Greciei cu Iugoslavia, cu un alt şir de comune şi târguri locuite de aromâni, unele mai noi, altele mai vechi, cum sunt Neaguste, Cândrova, şi Grămaticova, Fetiţa, Paticina, către muntele Caimaccealan. O regiune deschizându-se şi coborând înspre miază-noapte şi răsărit prin câmpia Sărunei (Salonic), iar înspre vest şi sud-vest urcând mereu prin culmile munţilor Veriei mai întâi şi apoi prin acele faimoase şi semeţe ale Olimpului, lăcaşul mirific al zeilor anticei Elade. Acestea au fost locurile de basm, ca frumuseţe naturală şi ca poveste mitologică, pe care viitorul traducător al lui Homer a fost parcă predestinat să le cunoască încă din copilărie.

Genial traducător al lui Homer, apoi şi al altor mari scriitori elini vechi, precum Pindar, Sofocle, Euripide, Murnu a studiat la Veria, la Bitolia, Budapesta, Bucureşti, München. Dacă, până la urmă, energia lui spirituală s-a deversat în albia culturii româneşti şi nu în a celei neo-greceşti, cum dădea iniţial semne, decisiv a fost scurtul interval (1882-1883) când, la Bitolia, în afară de liceul grecesc, mai vechi, a funcţionat pe spezele statului român, care îşi cucerise de curând independenţa, şi un gimnaziu românesc, avându-1 ca director pe Ioan Murnu (m. 1921, Bucureşti). Aşa se face că, după ce începuse cu exerciţii şcolăreşti de versificare în greceşte, tânărul Murnu debutează în româneşte sub pseudonimul Alpindor di Selli (Selia), cu care, în revista „Ţara nouă” (iulie 1887), semnează poemul Pindul către Carpaţi, ce se voia omagiu şi ecou la „Balconul şi Carpatul” (1877) lui Vasile Alecsandri. După un semestru la Universitatea din Budapesta, Murnu studiază istoria şi filologia la Universitatea din Bucureşti (1889-1892), fiind apoi (1893-1898) profesor de elină la Bucureşti (Colegiul „Sf. Sava”) şi Iaşi („Liceul Naţional”, Seminarul „Costache Veniamin”, Institutul „Humpel”).

Doi ani de studiu la Munchen, ca bursier, se soldează, în 1901, cu un prestigios doctorat in filologie, lucrat sub îndrumarea ilustrului bizantinolog Karl Krumbacher; Alte stagii de studiu le-a făcut la Atena, Berlin, Roma.

 Întors definitiv în ţară în 1908, Murnu este numit conf. univ., apoi prof. univ. titular la Catedra de Arheologie a Universităţii din Bucureşti, iar în 1910 director al Muzeului de Antichităţi. Din 1923, devine membru al Academiei Române. George Murnu a fost frate mai mare al artistului plastic Ary Murnu (1881-1971).

Numele lui George Murnu a devenit foarte familiar în ţară odată cu magistrala sa traducere în limba română a epopeilor homerice Iliada şi Odiseea. Această strălucită realizare a sa a însemnat un eveniment epocal în cultura noastră, „constituie un moment fundamental în evoluţia limbii literare”. Marele poem clasic era în sfârşit împământenit şi putea exercita o înrâurire nemijlocită asupra conştiinţei estetice. „Iliada” şi „Odiseea” în interpretarea Murnu sunt nişte capodopere superioare în versiunea Annibale Caro, „Iliadei” lui Vincenzo Monti, „Iliadei” şi „Odiseei” lui Johann Heinrich Voss. Puţine literaturi se „bucură de traduceri mai norocoase”.

George Murnu a încetat din viaţă la 17 noiembrie 1957, în Bucureşti, în pragul patriarhalei vârste de 90 ani.

Opera sa, ce ne-a fost lăsată în timp, cuprinde: Traducerea „Iliadei” (1912, traducere în metru original (hexametri)) şi a „Odiseei” (1924, traducere în endecasilabi iambici) în limba română, în metru original; Homer, „Iliada”, În româneşte de G. Murnu, Studiu introductiv şi comentarii de D.M. Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955; Homer, „Odiseea”, În româneşte de G. Murnu, Studiu introductiv şi comentarii de D.M. Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955; Homer, „Iliada”, cânturile I-XII, Budapesta, 1906; „Iliada”, cânturile XIII-XXIV, Bucureşti, 1912; Scrieri şi documente greceşti, privitoare la istoria românilor din anii 1592-1837, culese şi publicate în tomul XIII din Documentele „Hurmuzaki” (1909) de A. Papadopoulos Kerameus, traduse de – şi C. Litzica, Bucureşti, 1914; „Iliada”, text integral, Bucureşti, 1916 (alte ediţii revăzute tacit: 1920; 1923; 1928; 1938; 1943; 1948; 1955; 1959; 1965; 1967, ediţie definitivă cu modificări „introduse în ultimii ani ai vieţii sale”, prefaţă şi note de Dionisie Pippidi, 1967; prefaţă de Adelina Piatkowski, note şi glosar de Dionisie Pippidi, 1973; prefaţă, note şi glosar de Liviu Franga, 1985; 1995); „Isocrate şi Xenofon”, în volumul „Din comoara de înţelepciune antică”, Bucureşti, 1923; „Odiseea”, Bucureşti, 1924 (alte ediţii revăzute tacit: 1940; 1956; 1959; 1966; ediţie definitivă cu modificări „introduse în ultimii ani ai vieţii sale”, prefaţă şi note de Dionisie Pippidi, 1971); „Poeme străine”, Bucureşti, 1928 (ediţia II, „Poeme străine antice şi moderne”, 1943); Sofocle, „Electra”, Bucureşti, 1910; „Oedip rege”, Bucureşti, 1943; Eschil, „Orestia”, Bucureşti, 1942; „Vlahia Mare (aromânii în Evul Mediu)”; „Noi săpături în cetatea Trapaeum; Monumente antice din Roma, Arheologie clasică, Atena şi ruinele ei, Aromânii în primejdie, Pentru românii din Peninsula Balcanică”. Ca volume de artă şi poezie avem: 1898 – „Gânduri şi vise”, 1925 – „Alme Sol”, 1934 – „Altare”, 1934 – „Ritmuri pentru tine.” 1940 – „Tropare”. Mai sunt volumele de poeme în grai aromân: 1931 – „Ritmuri macedonene”, „Salbă de cântec aromânesc”, „Chita şi Bură”.  (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; rumunijaturist.worldpress.com; seminariasi.ro; poezie.ro; giony.ro; enciclopediaromaniei.ro; romanianliterature.fandom.com; edusoft.ro