Gărgăuni şi ţuică de Zalău

Ce licoare, ce aromă de prună învechită în vânt şi brume!  Un păhărel, şi mintea se limpezeşte brusc, se ridică vălul de pe ochi, curajul izbucneşte din rărunchi, simţi că nimic nu îţi mai poate sta în cale. Totul e să consumi cu măsură. Chiar dacă eşti din zonă. Altfel, treci pe partea cealaltă şi te trezeşti într-o stare de apatie confuză care te face să scoţi pe gură tot felul de năstruşnicii. Ți se aprind gărgăunii din ţeastă şi te simţi mai bărbat (sau  mai femeie, sau mai ce gen oi fi) decât e cazul. Pentru cunoscători, lichidul gălbui cu nume de reşedinţă de judeţ reprezintă un brand, un blazon. Aşa au apărut grupurile de consumatori: grupul de la  Cluj, grupul de la Vrancea, grupul de la Voluntari şi, mai nou, grupul de la Zalău, fiecare cu distilatul lui din acelaşi binecuvântat fruct. În funcţie de cât de tare e holerca, acţiunile grupurilor respective sunt mai molcome sau mai vioaie. Opinia generală, în ultima vreme, este că, indiferent de provenienţă, se consumă prea multă. Și asta îi mută pe protagonişti într-un univers rocambolesc, fără nici cea mai mică legătură cu realitatea. Îi decuplează de cotidian, îi buimăceşte în cel mai lobotomic mod cu putinţă. Atunci apare degringolada. Un mic exemplu: un domn primar al unui orăşel din Ardeal propune folosirea pe post de agent termic a alcoolului în locul apei. Zice domnia sa că acesta fierbe cam pe la 78 de grade Celsius, adică se consumă mai puţină energie pentru a-l încălzi. Cu siguranţă, edilul a testat teoria turnându-şi pe gât, în propria „instalaţie”, cantităţi puţin cam mari de „agent termic”. Un altul, staroste peste un oraş mai mare, a avut o idee şi mai bună: prin reţeaua de termoficare să nu mai curgă nimic. Deşi ne promisese, scuturând din bucle, măcar un duş fierbinte pe zi, vom face în continuare unul rece, singura speranţă rămânând suflatul în pumni şi celebra haină în plus.

Spirtoasa de Zalău are însă şi efecte politice majore. Un personaj care are extraordinara abilitate de a fi mereu numit în demnităţi şi funcţii-cheie fără a fi vreodată votat de cineva ne propune proiecte îndrăzneţe, faţă de care Canalul, Casa Poporului sau mutarea bisericilor dintr-un loc în altul par de o îngrozitoare micime, ridicole de-a dreptul. Nu le vom înşira aici, nu e nici locul, nici momentul potrivit, oricum, presa abundă în astfel de năzdrăvănii. Nu putem nici măcar să râdem, pentru că situaţia disperată pe care o trăim ar face să pară indecentă până şi umbra unui zâmbet. Ce este grav, totuşi, e decuplarea totală de realitatea cruntă. Niciun om învestit cu funcţii înalte nu pară să conştientizeze marasmul, haosul, zădărnicia. Aşteptăm decizii, măsuri concrete, soluţii. Nimic. Doar sfadă, orgolii,  ură şi incoerenţă. Trăim într-o comedie science-fiction cu personaje, clar, din altă lume. Naţiunea a coborât în tăcere. Nu protestează, nu se revoltă, nu zice nici „pîs”. Am mai trăit asta. Pe atunci, motivul ar fi fost teama. Acum e altceva, bastonul de cauciuc loveşte crunt, dar nu pe spinare, ci direct în suflet şi asta nu doare la fel de tare dacă stai cu ochii lipiţi de tabletă de dimineaţă până seara ca să socializezi cu indivizi la fel de impersonali şi să devii analfabet din ce în ce mai funcţional.

Lipsa iniţiativei a devenit paralizantă. Importante sunt disciplina turmei şi bunăstarea găştii, iar ciobanul e tare nepriceput şi ţine stâna în dezordine. Câinele de pază al democraţiei nu mai stă de pază, pur şi simplu stă. Și se afiliază unora sau altora, în funcţie de ce avantaje materiale i se promit. Pe vremuri, uşile mai-marilor zilei se deschideau cu o sticlă de whisky. Acum, la modă sunt schnapsul şi ţuica de Zalău. Înainte vreme, strecurai timid pachetul de Kent în buzunarul vreunui funcţionar ca să-ţi aprobe cumpărarea unei amărâte de butelii de aragaz, astăzi fără un snop de havane scumpe nici măcar nu eşti lăsat să ajungi la birocratul în cauză. Și dacă, până la urmă, ajungi, vei afla că nu ai fost trimis de cine trebuie. Cum spunea cineva: Trăim în ţara jumătăţilor de măsură aplicate doar pe sfert. Deşi ni se spune că ne îndreptăm, încolonaţi în spirală, spre o lume a ateismului absolut, se pare că toate crizele prin care trecem acum nu vor putea fi rezolvate decât de bunul Dumnezeu.

Nu ştiu dacă gărgăunii din capul unora vor arde până la capăt, aprinşi de ţuica de Zalău. Probabil vom aştepta cuminţi, zgâindu-ne la ecranele colorate, ca aceştia să părăsească singuri scăfârliile celor de care depinde viaţa fiecăruia dintre noi. (Dragoş CIOCĂZAN)