Gargară de salon cu efect la urnă

În campanie, e mai prezent decât reclamele la detergenţi. Împarte promisiuni cum împart babele de sărbători pentru cei duşi din lume, doar că noi suntem vii şi ştim că nu vom primi nimic niciodată. Se fotografiază cu bunicuţe, mângâie copii (după ce s-a asigurat că-s curaţi), merge cu metroul sau autobuzul o dată pe an şi, uneori, face baie de mulţime – însoţit de bodyguarzi, desigur, că prea multă iubire populară poate fi periculoasă. Uneori, dă o fugă în piaţă cu o listă de cumpărături şi încurcă pătrunjelul cu leuşteanul sau bancnotele între ele. Dacă apare şi cameramanul însoţit de o prompteriţă gureşă, ambii trimişi de vreo televiziune pro sau contra e şi mai bine. Scandalul îl face vizibil. După ce câştigă, dispare ca Houdini. Nu-l mai vezi, nu-l mai auzi, decât când mai scapă câte o gafă monumentală sau când e chemat să taie panglica la o toaletă publică modernizată cu fonduri europene. Din când în când, îl auzi bălmăjind ceva într-o limbă străină pe care a învăţat-o la un curs cu predare rapidă prin căşti, stâlcind îngrozitor cuvintele şi sensurile. Şi totuşi, de fiecare dată, ne uităm la el ca la un salvator în costum zoomorf din plastic, aşa cum poartă supereroii din benzile desenate. Pentru că el, derbedeul politic, nu moare niciodată. Se reincarnează la fiecare rundă de alegeri, de orice fel ar fi ele, parcă mai tânăr, mai vocal şi, bineînţeles, mult mai populist. Cu gura plină de „popor”, demagogul are o memorie selectivă şi un stomac de fier: înghite adevărul fără să clipească şi vomită lozinci cu zâmbetul pe buze. Ştie exact cine e de vină pentru toate relele: ceilalţi. Niciodată el, niciodată partidul lui, niciodată hoţia, incompetenţa, delăsarea, corupţia, minciuna. Efectele acestui comportament nu se limitează doar la degradarea limbajului public, ci ating chiar universul intim al societăţii. Când cetăţenii sunt martorii unor asemenea derapaje, încrederea lor în instituţiile democratice se prăbuşeşte. Cinismul devine contagios, iar normalizarea minciunii şi a vulgarităţii pavează drumul spre autoritarism şi haos social. În faţa acestui pericol, rolul educaţiei civice, al presei independente şi al cetăţeanului informat este esenţial. Derbedeul politic proliferează acolo unde ignoranţa, slaba informare şi neglijarea valorilor democratice devin regulă, nu excepţie. O societate vigilentă, care cere respect şi competenţă de la liderii săi, poate combate şi izola asemenea figuri nocive. Cum poate face asta? La urne, cu ochii larg deschişi, cu mintea limpezită de orice gargară cu efect de paralizare a voinţei de schimbare.

Demagogul nu este un politician oarecare – este o operă de artă ambulantă. El vorbeşte despre „poporul muncitor” fără să fi ţinut vreodată o şurubelniţă în mână. Varsă lacrimi pentru „bătrânii abandonaţi”, deşi singurul bătrân cu care a discutat vreodată e portretul pictat stângaci al unui cerşetor, agăţat pe perete, cumpărat într-o duminică din Obor. Adevărata superputere a demagogului este abilitatea de a transforma orice întrebare într-o ocazie de a spune exact ceea ce oamenii vor să audă. Întrebat despre inflaţie, demagogul va vorbi despre trădarea naţională. Întrebat despre educaţie, va răspunde despre străinii care ne vor răul. Iar dacă îl prinzi cu minciuna, va spune că e o manipulare orchestrată de „sistem”. Cu toate acestea, nu se poate spune că demagogul minte. El doar interpretează realitatea, în sensul că o reinventează complet. În viziunea lui, problemele nu există, sunt doar invenţii ale inamicilor politici. Cât despre el, este un om simplu, din popor, chiar dacă are şapte vile, două doctorate cumpărate pe net şi o memorie selectivă în faţa procurorilor. Publicul, fascinat de spectacol, aplaudă. Pentru că în lumea demagogului, emoţia bate raţiunea, ţipetele acoperă argumentul, iar spectacolul eclipsează soluţia. E ca şi cum ai merge la doctor, iar el, în loc să-ţi dea tratament, îţi recită poezii despre cum „te-ai îmbolnăvit din cauza altora”. În concluzie, demagogul nu este un accident al sistemului, ci un produs perfect al acestuia. Un actor pe scena politică, cu replicile învăţate pe de rost şi aplauzele garantate. El nu promite viitorul, el vinde, în rate, iluzii ambalate într-un adevăr soios şi turnate într-un flacon pentru gargară. Şi, de cele mai multe ori, cumpărăm, secându-ne nu doar portofelul, ci şi speranţa. (Dragoş CIOCĂZAN)