Gânditorul din iesle

Urmăresc, de multă vreme, un domn jurnalist foarte vioi, acid pe alocuri, critic întotdeauna şi autocritic mai deloc. Un fel de guru, de oracol încrâncenat, care scrâşneşte vorbele din dinţi, emite sentinţe, se încruntă şi se răţoieşte la cei care nu sunt de acord cu panseurile rostite sacadat, cu aerul unui procuror sovietic din anii treizeci. Veşnic nemulţumit şi slobod la gură, lipsit de orice formă de autocenzură, personajul a făcut carieră tocmai prin vivacitatea şi francheţea analizelor. Lovit de amnezie selectivă, ca mai toţi condeierii români, uită anumite capitole jenante din viaţa şi opera domniei sale. N-ar fi rău ca, de dragul adevărului, cineva să i le amintească din când în când. E greu de crezut că asta i-ar mai modera discursul, dar nici nu putem lăsa lucrurile să stea acum strâmb pentru ca viitorul să le judece drept.
Mai nou, domnul ziarist, scriitor şi analist, are o idee fixă. Alta decât cele cu care ne obişnuise. Poporul de credincioşi care se încolonează ca vitele şi merge să pupe moaşte, zice domnia sa, e o dovadă a lipsei de spirit european, dovadă de obscurantism, de înapoiere. Pe urmă, face o legătură absolut halucinantă între biserică şi tendinţele expansioniste ale unui mare stat vecin de la Răsărit şi concluzionează că poporul român e ignorant, anacronic, încremenit în dogmă, adăugând că în unele state europene a fost proclamat statul ateu. Să afirmi astfel de lucruri vădeşte ori o crasă incultură (ceea ce este greu de crezut) ori existenţa unor uriaşe neîmpliniri reprimate. Dar nu asta deranjează, chiar dacă discursul e „condimentat” pe alocuri cu invective, insulte şi calomnii. Faptul că unul sau mai mulţi oameni declară că nu sunt de acord cu alţi oameni este un exerciţiu de normalitate. Sau ar trebui să fie. Un gânditor celebru spunea cândva că „libertatea individului se opreşte acolo unde începe să afecteze libertatea celorlalţi”. Ceea ce este grav în acest caz este că domnul respectiv este jurnalist, o profesie bazată pe respectarea şi ocrotirea libertăţii de opinie. Contestând libertatea unora de a se exprima în felul lor, fie pupând moaşte şi sărutând icoane, fie optând pentru o anumită doctrină politică, înseamnă că ai băgat adevărul într-un sac pe care l-ai legat la gură şi l-ai pitit în beciurile unei minţi năclăite de ură. Şi mai înseamnă că n-ai înţeles nimic din profesia ta şi din nobila ei misiune, aceea de a sfinţi adevărul şi libertatea prin fiecare vorbă pe care o rosteşti, prin fiecare gest sau atitudine pe care ţi le asumi public. Adică nu mai eşti, dacă ai fost vreodată, jurnalist, ci un simplu trâmbiţaş frustrat de neînţelegerea superbei diversităţi a lumii în care trăim. (Dragoş CIOCĂZAN)