Gânditorii din preistoria noastră

Gânditorul de la Târpeşti

Gânditoarea de la Pietrele

La Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni din Piatra Neamţ – cea mai mare colecţie de artă eneolitică din Europa – se află, printre alte capodopere ale artei cucuteniene, statueta cucuteniană Gânditorul de la Târpeşti (6.500 de ani vechime), o statuetă antropomorfă de o expresivitate rară. Personajul modelat în lut seamănă izbitor cu alt personaj fixat în imaginea unei statuete, respectiv, Gânditorul de la Hamangia (7000 -8000 de ani vechime). Comparativ cu statueta de la Hamangia, cea de la Târpeşti are specificitatea sa: personajul masculin nu mai stă pe un scăunel, ci stă direct pe sol. Perechea feminină a Gânditorului de la Hamangia stă pe sol, asigurând circulaţia curenţilor telurici şi germinativi. Atitudinea celor două statuete masculine este una meditativă, interiorizată. Stilul în care au fost create statuetele denotă o mai mare fineţe, în cazul Hamangia şi o mai mare simplitate – în cazul Târpeşti. În această dualitate a statuetelor „gânditoare” a apărut mai nou o altă statuetă. Este vorba despre Gânditoarea de la Pietrele (jud. Giurgiu), o statuetă aparţinătoare de Cultura Gumelniţa (6.500 – 7000 de ani vechime). Aceasta are o postură relaxată, folosind pentru acest moment retrospectiv şi un element de mobilier, respectiv, un scaun (sau o băncuţă), cu rezemătoare (spetează). Statueta reconstituită, aşa cum apare în imaginea fotografică, îşi sprijină capul în mâna dreaptă, comparativ cu ceilalţi doi „gânditori” care îşi „poartă” capul în cele două mâini. Bărbaţii „gânditori” îşi sprijină mâinile pe genunchi, în timp ce statueta de Pietrele este mai puţin încordată şi „adunată” în gândurile sale, lăsându-se puţin spre spate (folosind rezemătoarea?).

Gânditorul de la Hamangia şi femeia sa

De cele mai multe ori, statuetele reprezentau zeităţi şi erau aşezate pe mici altare casnice. Zeiţa Mamă era cea care ocupa primul loc în acea perioadă. Şi totuşi, iată că şi personajele masculine îşi aveau locul şi rostul lor în panteon, iar existenţa acestor „gânditori” ne pune pe gânduri. Această atitudine ne face să avem o trimitere către starea meditativă necesară spre a putea „chema” vibraţia gândului bun, a ideii de a ieşi dintr-un impas, a necesităţii unui moment de linişte în care să se „adune” gândurile, ca un aparat de radio ce prinde „unda” postului selectat şi gândul (ideea) vine acolo unde găseşte vibraţia cerebrală necesară. Dacă nu eşti concentrat pe cele ce te interesează, dacă nu ai un scop, un ţel, nici vibraţia divină nu concordă cu tine. Oricum, la aceste statuete preistorice este vorba şi de o îngrijorare, o aşteptare necesară. Viaţa în materie nu este una tocmai fericită, având în vedere condiţiile de trai din acea epocă. O întreagă filozofie putem „citi” pe chipul impenetrabil al statuetelor. Dar ei, totuşi, se gândeau acum 6.500 – 8000 de ani la ceva.
Şi acum vin întrebările: pe cine aţi mai văzut în zilele noastre în această postură? Cine mai este atât de îngrijorat de propria soartă, de familie, de ţară? Şi, unde ne mai sunt gânditorii? (George V. GRIGORE)