Gândim separat ca să eşuăm împreună

Politica dâmboviţeană e ca o nuntă unde nimeni nu ştie cine sunt mirii. Mesenii se ceartă încă de la aperitive, se îmbată cu apă rece, şi se înghesuie la tortul miresei înainte de a gusta din sarmale şi piftii. Şi totuşi, la sfârşit, se adună cu toţii şi fac o poză de grup, afişând zâmbete largi ca nişte buni prieteni ce sunt. Sau neamuri, că mariajul conjunctural e pe bază de telefoane de la cel mai înalt nivel. În ciuda bâlbâielilor socio-economice, proiectul iniţial – care rămâne mereu iniţial, fiindcă niciodată nu ajunge să fie dus la bun sfârşit – este măreţ, impresionant, nu neapărat pentru că e eficient, ci pentru că funcţionează, fie şi cu poticneli, împotriva oricărei logici. Dacă nici ăsta nu e un miracol birocratic… Un paradis al ordonanţelor confuze şi un infern al deciziilor luate în condiţiile unei unanimităţi mimate, printre mârâieli, răţoieli şi ameninţări cu demisia. O construcţie politică măreaţă, care pare să funcţioneze după principiul „ne batem capul separat, ca să nu reuşim nimic împreună”. La prima vedere, pare treabă serioasă. Există pe-acolo oameni pricepuţi la orice, de la administraţie locală şi finanţe până la afaceri externe şi la aşa-zişii unicorni digitali, toţi punând ţara la cale pe baza unor cutume care fac Constituţia României să semene cu o listă de cumpărături. În spatele aparenţei de stup suprapopulat cu albinuţe harnice, domneşte un haos epic, o contradictorie neorânduială: plătim un bucătar să gătească, dar şi un băgător de seamă care să-l şicaneze, aşa, de dragul echilibrului ecosistemic, astfel încât să cădem mai lesne în groapa pe care singur ne-am săpat-o şi, pe deasupra, să ne alegem şi cu o indigestie financiară zdravănă. Totul depinde de un fir de păr, adică de fondurile europene, ceea ce n-ar fi rău dacă n-am arunca miliarde pe fereastră pentru întreţinerea unui uriaş aparat bugetar construit pe cumetrie. Când marele vecin a închis robinetul, Europa a descoperit cu stupoare că depinde de gazul rusesc – deşi ştia asta de vreo cincizeci de ani –, iar noi, deşi plutim confortabil pe un enorm sac cu gaze naturale, nu am ştiut să fructificăm momentul. Dar ne-am descurcat din vorbe, inventând „hidrogenul verde” (pentru necunoscători: hidrogenul e un gaz incolor), „centralele nucleare mai puţin radioactive” (cum vine asta?), „biomasa ecologică” (dacă o pui pe foc, nu are cum să fie ecologică) şi „gazul lichefiat american” (la preţuri cvintuple faţă de cel autohton), dând zor, înaintea tuturor celorlate state din UE, să ne reinventăm economia, pe bază de morişti şi zile însorite, să ne închidem termocentralele şi să ne punem singuri pe butuci.

Aici, la noi, hârtia nu e doar acceptată, e venerată, i s-au ridicat altare. Se tipăresc reguli despre cum trebuie tipărite instrucţiunile conform cărora se vor trimite la tipar caietele de sarcini. Un consultant guvernamental autentic doarme cu ghidul solicitantului sub pernă şi visează la creşterea ratingului de ţară. Cine a încercat vreodată să aplice pentru o finanţare, ştie că e mai uşor să o găseşti pe Elodia vie decât să înţelegi „formularul de preevaluare a eligibilităţii financiare pentru convergenţa componentei de cofinanţare aferentă axei prioritare X”. Promovăm asiduu libertatea iniţiativei, dar îngropăm întreprinzătorii în mormane de hârţoage şi norme care se bat cap în cap, blocând bruma de economie funcţională care plăteşte taxe colosale, ţinând ţara încă în funcţiune. Când gluma se îngroaşă, politicienii „iau act cu îngrijorare”, se ceartă neproductiv unii pe alţii, promit măsuri ferme, apoi se înţeleg din priviri să mai facă nişte angajări la stat. La urma urmei, statisticile arată bine şi nu, nu ne induc în eroare, atâta vreme cât încă ne mai putem milogi la bănci. La nunta asta, darul e din bani de împrumut, şi naşul – orice nuntă are aşa ceva – va fugi cu el în traistă, lăsând nuntaşii cu buzunarul gol de bani şi certitudini. Iar mirii vor dormi sub cerul liber, buimaci, rămaşi fără banii de avans pentru viitorul mult-visat în care sperau să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. (Dragoş CIOCĂZAN)