Gâgă şi statul-casierie

Grevă spontană la metrou. Bine, am înţeles dreptul unora sau altora de a-şi exprima nemulţumirea faţă de… sau faţă de… sau în legătură cu. Oraşul s-a zbătut o zi întreagă în devălmăşie: înghesuială în autobuze, troleibuze şi tramvaie, intersecţii blocate, vorbe din popor rostite la supărare, sudălmi, prilej de zarvă politică. În asemenea situaţii, subiectele fierbinţi îşi pierd actualitatea şi sucombă diluate în mahalaua spontană adusă la viaţă de zurba colectivă. Care pandemie? Striviţi ca sardelele în autobuzele devenite băi de aburi ad-hoc, oamenii cam uită de mască. Tentativa de a deschide unul dintre geamurile minuscule ale mijlocului de transport se soldează cu un alt cor de vaiete: E curent! strigă cineva. Taci, mamaie, că murim aici! Mergi pe jos, dacă nu-ţi place! Pe nesimţite, retrăim anii optzeci. Noroc că maşinile astea noi nu pornesc cu uşa deschisă, altfel am fi retrăit coşmarul ciorchinilor de oameni atârnaţi de scările autobuzelor, ca acum vreo 30 de ani. Curios cum cea mai mică urmă de solidaritate dispare când apar situaţii limită.

Între timp, la intrarea într-o staţie de metrou din centrul capitalei se adună uniforme. Cu zecile. Ca la parada de Ziua Naţională. Cel puţin un batalion de jandarmi şi jandarmeriţe, echipaţi până în dinţi cu arsenalul din dotare. Toţi încruntaţi, privind cu un amestec de teamă şi aroganţă hăbăucă. Peste drum, încă vreo treizeci de poliţişti. Şi poliţiste. De plictiseală, opresc câteva maşini în trafic pentru a amenda şoferii că au trecut pe galben. Banda blocată de maşinile şoferilor amendaţi sporeşte haosul. Băieţii şi fetele în albastru nu schiţează niciun gest, îşi văd de treabă. Departe de ei gândul să prevină, să îndrume, să fluidizeze traficul. Şi ei, ca mai toţi funcţionarii publici îşi închipuie că România e un stat-casierie: eşti pândit, hărţuit, astfel încât singura ta relaţie cu statul este cea în care ei cer, iar tu bagi mâna în buzunarele găurite şi plăteşti. Exemplul cel mai bun: intraţi pe site-urile Ministerului de Interne, al INSP, al CSU – declaraţia pe proprie răspundere pe care o poţi descărca de acolo este cea din martie 2020, neactualizată. Dacă nu eşti atent, o descarci, completezi, pleci la drum şi iei amendă. Ar trebui adăugat în Constituţie şi în cursurile de teoria statului: cea mai importantă funcţie a statului este amenda. Nu educaţia, nu apărarea, nu bunăstarea.

La un moment dat, se încinge halimaua. Abia acum încep să înţeleg de ce atâtea cătane strânse la un loc: vine domnul ministru al Transporturilor să facă declaraţii. Ei da, aşa mai merge! Îmi şterg din minte calculul insolent pe care tocmai mă pregăteam să-l fac – cam cât costă ziua de muncă a fiecăruia dintre cei peste o sută cincizeci de oameni în uniformă adunaţi pentru a veghea la liniştea unui ministru care vorbeşte zilnic despre reducerea cheltuielilor bugetare – şi ascult, cuminte, vorbele onorabilului. După numai un minut, mă răsucesc pe călcâie şi plec. Un Gâgă infatuat, uşor semidoct, ne spune aceleaşi banalităţi: cum mafia sindicaliştilor de la metrou (care constă în câteva gogoşerii şi chioşcuri cu ţigări şi turcisme sclipitoare) a distrus acest vital mijloc de transport bucureştean. Pe trecerea de pietoni aproape că sunt luat pe sus de o maşină a Poliţiei cu girofarurile aprinse şi sirenele urlând. Desigur, aflată în misiune, mă gândesc. Câteva sute de metri mai încolo, văd aceeaşi maşină parcată în faţa unei celebre şaormerii. Din nou, îmi dau seama cât de mărunt şi meschin pot fi câteodată. Nu poţi oferi siguranţă şi încredere cu burta goală. O zi, o banală zi într-un oraş care încă mai suportă, încă mai respiră. (Dragoş CIOCĂZAN)