Funcţia creează organul

Aşa susţin evoluţioniştii. Organismele vii evoluează în principal, fizic vorbind, prin adaptări succesive la schimbările de mediu. Adică, atunci când seacă balta, peştelui îi cresc picioare, ca să se poată târî prin mâl, iar mai târziu, gheare şi colţi pentru a putea supravieţui în deşertul care a luat locul bălţii. Deci, nemaiputând să înoate, peştişorul o rupe la fugă pe picioruşele în care natura s-a îndurat să îl lase să ţopăie. E o idee. Alţi învăţaţi au susţinut teze mult diferite: cea a generaţiei spontanee, cea a Creaţiei, cea paleoastronautică. Pornind de la supa primordială de aminoacizi, lovită de fulgere şi învăluită de oxizi toxici din care în cele din urmă s-a ivit o drăgălaşă algă albastră, trecând prin încercările (evident nereuşite) ale unor zeităţi mereu îmbufnate de a crea fiinţa perfectă, şi până la navele pline de omuleţi verzi (gri, după unii) care au străbătut milioane de ani lumină doar pentru a se giugiuli cu o neanderthaliană de prin părţile locului, toate aceste teorii se bazează pe aceeaşi eroare fundamentală: indiferent cum a apărut şi evoluat pe planetă, viaţa e mult mai complexă decât pare şi, pe de altă parte, totuşi, în ceea ce îl priveşte pe om, singura teorie care nu se susţine este cea care postulează că funcţia creează organul.

Asta se întâmplă pentru că autorii tuturor teoriilor au scăpat din vedere un detaliu: ortogeneza umană a avut la bază raţiunea de a fi, bazată mai puţin pe adaptarea la mediu şi mai mult pe adaptarea la social. Omul a visat întotdeauna să zboare, şi-a dorit asta cu ardoare, şi totuşi nu i-au crescut aripi. A sperat să cutreiere adâncurile şi nu poate, după câteva milioane de ani de evoluţie, să respire sub apă. A tremurat şi tremură de frig, dar a procedat pe dos, năpârlind definitiv şi lepădându-şi blana undeva, în negura timpurilor. Ceea ce însă i-a reuşit cu asupra de măsură este adaptarea şi perfecţionarea continuă a naturii sale războinice. Nicio altă vieţuitoare nu e capabilă de ură, perfidie, răzbunare. Omul este probabil singura fiinţă care are nevoie de spaţiu nu pentru a-şi creşte progeniturile şi a avea cu ce să le hrănească, ci pentru că pur şi simplu îi place teribil să fie puternic, să se simtă stăpân peste forţele naturale şi peste alţi semeni de-ai lui. De cele mai multe ori s-a războit cu Zeii pentru a demonstra că puterea lui e dincolo de a lor. Pretinsul animal social (politic, după unii gânditori), a dezvoltat abilităţi specifice pe care alte făpturi nu le posedă, oricât de mult s-au străduit: bârfeşte, poate fi duplicitar, este foarte puţin adaptat mediului natural, dar extrem de descurcăreţ în cel social, nu formează haite, dar se comportă ca atare uneori.

Poate singura trăsătură care îl apropie de teoria funcţiei care creează organul este felul în care se strecoară în societatea pe care tot el a creat-o, demonstrând o abilitate ieşită din comun de a salva aparenţele, de a râde fals, minţi, înşela. Ar mai fi o însuşire: instinctul de supravieţuire; odată distrusă lumea iluzoriu-sigură inventată prin tehnologie şi ştiinţă, specia se trezeşte la viaţă, iar conştiinţa coboară în viscere. Vedem asta zilnic, trăind într-o lume sfâşiată de crize. Indiferent de teoria care încearcă să explice apariţia şi evoluţia vieţii, un lucru e sigur: toate aceste raţionamente sunt create de om pentru a-şi justifica locul într-un Univers prea mare pentru o fiinţă atât de măruntă. Din toate punctele de vedere. (Dragoş CIOCĂZAN)