Aproape nu este zi de la Dumnezeu să nu auzim de vreun atac al vreunui urs asupra oamenilor, fie că e vorba de gospodăriile lor, de animalele domestice, de recolte, fie de chiar viaţa lor. Şi ce se întâmplă?! Se dau alarme! pe Ro – alert. Că a venit sau e pe aproape ursul. În timpul acesta… zeci de oameni au murit sau au fost mutilaţi în ultimii ani, foarte multe gospodării şi recolte au fost devastate. Dar şi zeci de urşi au fost omorâţi, unii în chinuri. Şi ce se întâmplă? Ro – alert! Nu-i cam puţin?!
Un specialist în domeniu spunea că populaţia optimă de urs – există o populaţie optimă! – este cu mult depăşită în România, ceea ce nu le face bine nici chiar urşilor. Că aproape nu a mai rămas nimic din măreţia lor. Au devenit gunoieri, cerşetori, li s-a schimbat ritmul biologic. De ce nu se face nimic? De ce suntem aproape de punctul în care însăşi fauna din păduri va deveni mai săracă din punct de vedere al diversităţii şi al calităţii? Pentru că politica de mediu nu este făcută de specialişti!
Am în minte o expresie, nu ştiu cât de cunoscută şi folosită: „dragoste de maimuţă”, conform căreia (nu ştiu cât de adevărat este!) maimuţa îşi strânge puiul la piept până îl sufocă, îl omoară. Din dragoste. Şi pentru că nu ştie ce face. De „dragoste de maimuţă” cred că suferă unele dintre organizaţiile neguvernamentale de la noi şi de aiurea. Organizaţiile iubitoare de animale, dacă nu cunosc foarte bine toate detaliile ce privesc existenţa animalului pe care îl iubesc şi pe care doresc să-l protejeze, vor ajunge în situaţia maimuţei! Nu numai că vor distruge animalele, insectele, păsările, dar vor produce, din ignoranţă, multe pagube colaterale, umane, economice, ecologice etc. De altfel, se ştie, „drumul spre iad e pavat cu bune intenţii”.
„Fugi cu/plimbă ursul, că sperii copiii”, o expresie clasicizată, nu mai este o metaforă, este chiar realitatea! Urşii au coborât până în localităţi. Aleargă, se plimbă, caută în tomberoane, cerşesc mâncare. Aparent este prietenul omului. Nu este. Nu poate fi. Nu trebuie să fie! El este un prădător ce are domiciliul în pădure, acolo unde se hrăneşte cu zmeură, fragi, miere, ghindă, căprioare… trebuie lăsat la nivelul trofic stabilit de regimul său alimentar. Mediul natural oferă condiţii pentru un anumit număr de exemplare. Dacă numărul urşilor este prea mare, nu se mai hrănesc corespunzător, îşi schimbă obiceiurile, devin autodistrugători ai speciei. Ştiaţi? Urşii masculi îşi omoară puii. De aceea ursoaicele îşi iau puii şi fug la drum! Nu mai au loc să se ascundă în pădure. Pe de o parte, s-au rărit pădurile, pe de alta, s-au înmulţit urşii… Specialiştii spun că vânătoarea organizată, supravegheată, ar fi soluţia pentru ca urşii să revină în arealul lor, să-şi recapete – deşi foarte greu acum – comportamentul specific, spre liniştea lor şi liniştea oamenilor. E posibil să fie şi alte soluţii, cert este că doar cunoscătorii, profesioniştii trebuie să se pronunţe. Pentru ceilalţi, iubitori sau nu de animale: Fugi cu ursul! (Mioara VERGU-IORDACHE)