Fraţi şi surori

Orice ocazie, oricât de insignifiantă, îi face pe unii conaţionali să se lase purtaţi pe valul entuziasmului. Fenomenul e ciclic, apare în momentele de emulaţie, de sărbătoare, în puţinele situaţii favorabile îngăduite nouă de destin. Fericiţi sau nu, neînţelegând niciodată deplin substratul ascuns al evenimentelor, cei despre care vorbesc alunecă într-un festivism delirant, făcând legături aiurea între fapte istorice şi întâmplări din contemporaneitate sau, uneori, din istoria recentă.

Aşa am aflat că de vreo şapte sute de ani încoace am beneficiat de ajutorul unora sau al altora. S-a vorbit despre „fraţii noştri ortodocşi” care ne-au scăpat de turci pe la 1830, apoi despre otomani înşişi ca fiind corectitudinea întruchipată pentru că ne tăiau chitanţă la fiecare plată a tributului datorat spre liniştea domnitorului şi a boierimii, dar spre împilarea pălmaşilor. Un demnitar român făcea referire recent, pe un ton emfatic, la „tradiţionala prietenie” dintre poporul român şi cel aciuat în spatele Înaltei Porţi. Omul nu pusese, probabil vreodată mâna pe o carte de istorie. Tot aşa, ne-am pricopsit cu iubirea (niciodată) necondiţionată  a „fraţilor din creştinătatea apuseană” care, timp de câteva secole, ne-au privit cu un amestec de condescendenţă amuzată şi ignoranţă. Drept dovadă, au asistat cu frăţească indiferenţă cum ţara aceasta, vorba cuiva, „când mai mare, când mai mică” este trecută prin sabie şi foc. La un moment dat, pe la 1848, s-a vorbit chiar despre „fraţii maghiari”, care, în ciuda aparenţelor, au avut un destin la fel de trist ca al nostru.

A, şi neapărat, nu trebuie să uităm despre „sora noastră mai mare, Franţa”. Ce mai  prietenie, ce mai dragoste, ce mai ajutor! Şi să amintim în treacăt cum „fraţii bulgari”, „fraţii sârbi”, „fraţii albanezi”, „fraţii ruşi lipoveni”, „fraţii greci” şi alte naţii au găsit în oropsitele Principate loc de zăbavă, înţelegere şi tiparniţe să-şi scrie cărţile de învăţătură în propriul grai. Şi de „fraţii polonezi” pe care i-am primit la începutul ultimei mari conflagraţii mondiale cu braţele deschise, cu căţel şi purcel, cu aurul lor cu tot, pentru ca mai apoi să ne iasă vorbe că n-am făcut tot ce se putea face. Ba chiar, în plin secol al luminilor, au trecut pe aici şi câţiva „fraţi suedezi”, e drept, înarmaţi până în dinţi pentru a purta războiul lor pe pământurile noastre. Ar fi fost nepotrivit să-şi pârjolească propria ţarină, când aici, oricum, intra cine voia şi băga în traistă după poftă. Cu atâtea dovezi de dragoste frăţească, e de mirare că încă existăm. Astăzi, e cam la fel: se vorbeşte despre o uriaşă familie continentală, plină de frăţiori şi surioare gata să îşi sară în ajutor unii altora, la nevoie. Unii, mai entuziaşti, amestecă lucrurile, nepierzând nicio ocazie de a vorbi fericiţi despre viitorul luminos al acestei numeroase familii de naţiuni care, însă, pare să mai aibă nevoie de multă vreme pentru a se suda. Ca orice utopie, este însoţită de însufleţire şi optimism. Drumul e lung până acolo. Peticele se prind greu de haina din stofă fină. Cum vor face „surorile” din vechea Europă să-i iubească necondiţionat pe „fraţii” ceva mai rupţi în tur din ţările răsăritene sau din spaţiul mediteraneean, nu e uşor de spus, mai ales în condiţiile politizării excesive şi ale interesului economic generat de lipsa cronică de resurse. Probabil că lumea întreagă va deveni o sumă de fraţi vitregi în care brânza va fi mereu pe bani. Sau este deja. (Dragoş CIOCĂZAN)