Frantz liebt Helga

Era frig. Viscolul iscodea pe sub căciulile legate sub bărbie cu șireturi. Fulgii ne înțepau obrajii ca un roi de viespi flămânde. Aproape, vedem baraca uriașă din lemn. Trunchiuri de brad, molid și pin roșu puse meșteșugit în cruce, prinse în șuruburi groase cât știuleții. Intrăm. Toți cei șaizeci și doi, scuturându-ne bocancii și mantalele poleite de gheață. Înăuntru e aproape beznă. Ferestrele micuțe sunt ferecate în zăpadă. Aprindem lămpile uriașe din tavan și privim în jur: peste o sută de paturi suprapuse, din fier ruginit, aliniate de o parte și de alta de-a lungul pereților. În spate, o sobă cum nu mai văzusem și nu aveam să mai văd vreodată. Uriașă, de culoarea ocrului umed. Facem repede focul, vârâm buștean după buștean în gura arzândă și nu trece mult până când aerul din baracă se încălzește. Ne scoatem hainele ude și lăsăm lângă sobă bocancii cazoni, în ordine. Mă întind pe spate în patul călduț, dar încă jilav. Tavanul ca un „V” întors e plin de cuiburi de păsări. Firele de iarbă uscată sunt țesute în fuioare laolaltă cu pânze de păianjen părăsite. Mă întorc pe o parte și privesc peretele de lemn din dreptul patului. E plin de cuvinte scrijelite. Fritz liebt Helga. Da, a iubit-o. Mai jos, Willy will nach Hause. Îi era tare dor de casă. Alături, Warum bin ich hier? Tare aș fi vrut să-l cunosc, să ne împrietenim și să-i spun bătându-l pe umăr că și eu mă întreb de ce sunt aici. Mi-e teamă însă că niciunul dintre noi nu va afla vreodată.

Baraca a fost construită de soldații germani în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Tineri ca și noi, neștiutori, plini de viață, doar că ei au avut nefericirea, neșansa, disperarea de a fi chemați sub arme în vremuri de război. Noi, în timp de pace, militari cu termen redus, ei pentru vreme mai lungă – unii pentru eternitate.  Și mă gândesc cât de greu trebuie să le fi fost acelor, în fond, copii, departe de casă, de mamele, iubitele sau soțiile lor. Oameni la început de drum, într-o lume ostilă, de neînțeles pentru ei, singuri, pierduți.

Îi strig pe ceilalți și le arăt. Începem cu toții să căutăm febril. Lângă sobă, Gunther, Gerda und Mutti, trei personaje scrijelite stângaci cu vârful baionetei, ținându-se de mâinile ca niște mături, uitându-se unul la altul. Ochii și nasurile sunt doar puncte. Gurile sunt linii drepte cu capetele ușor îndreptate în jos – pentru că familia aceea încrustată în lemnul pe atunci proaspăt al barăcii încetase să existe. Era doar o vagă amintire, un vis pierdut pe un drum fără întoarcere. Nu aveau de ce să zâmbească. Rătăciți într-un colț ascuns, în spațiul dintre două paturi cu vopseaua sărită, Ion și Smaranda stau cuibăriți într-o inimă-căuș mușcată adânc în lemnul din care acum curg lacrimi de rășină. Nume, vieți, povești. Bărbați tineri smulși din lumea lor.

Acum îi cheamă Serghei, Nikolai, Vladimir. Ar putea să îi cheme John, Giuseppe, Juan, Gheorghe, Zbigniew sau, din nou, Frantz sau Willy. Dacă nu ne oprim. Aceiași tineri cu mustățile abia mijite, aceleași trupuri pline de o viață netrăită încă își vor risipi sângele, sudoarea și oasele pe cine știe ce pământuri departe de casă. Frica le va fi singurul tovarăș de drum. Iarăși, dacă nu ne oprim. Nu știu dacă baraca aceea mai există. I-aș trimite acolo pe toți cei care încă mai cred că stegulețele de pe hărțile tactice sunt doar niște bucățele de hârtie înfipte într-o scobitoare. Nu, nu sunt. În spatele fiecărui petic de hârtie colorată sunt sute, mii, poate zeci de mii de visuri netrăite, de familii distruse. Niciodată, nicăieri în lume, nimeni nu trebuie să mai aibă ocazia de a scrijeli pe pereții vreunei barăci cuvinte de dor, de spaimă, de dragoste. Poate doar un singur cuvânt: Pace. (Dragoș CIOCĂZAN)