Forturile Regelui Carol I

Pentru cine bate la pas vecinătăţile capitalei noastre poate să pară ciudat faptul că din loc în loc, în localităţile ilfovene limitrofe, se întrezăresc, prin vegetaţia sălbatică, ruinele unor fortificaţii măreţe de altădată, ce strâng ca într-un cerc inexpugnabil Bucureştii. Este ceea ce a mai rămas din Cetatea Bucureştilor, o construcţie de dimensiuni colosale ce a constituit mândria armatei române pentru o scurtă perioadă de timp. Amenajarea acestor fortificaţii a presupus din partea statului român depunerea unui efort financiar considerabil, potenţat şi de angajarea, în aceeaşi perioadă, în Estul României, a lucrărilor pentru constituirea Regiunii Întărite Focşani – Nămoloasa – Galaţi. În ciuda dificultăţilor, aceste proiecte esenţiale pentru constituirea unui sistem coerent de apărare au fost materializate în ultima decadă a secolului al XIX-lea. Succesul acestei întreprinderi importante s-a datorat, în egală măsură, atât perseverenţei cu care regele Carol I şi primul-ministru I.C.Brătianu au urmărit obiectivele stabilite, cât şi ofiţerilor români din armata de geniu ce au probat, dincolo de marea capacitate de efort, un ridicat spirit organizatoric şi creator în materializarea concepţiei arhitectonice iniţiale a generalului Henri Alexis Brialmont.

Construirea Cetăţii Bucureştilor a fost un proces laborios, la care au contribuit în primul rând ofiţerii din Comisia general Gh. Manu, prin studii amănunţite, care au stabilit, în anul 1882, zonele ce se impuneau a fi fortificate. Generalul Brialmont, o mare autoritate în domeniu recunoscută pe plan mondial, a conceput structura Cetăţii Bucureştilor şi a proiectat forturile şi bateriile necesare apărării Capitalei. Aceste lucrări au cunoscut modificări ulterioare, determinate, atât de evoluţia artileriei şi a creşterii puterii sale de distrugere, cât şi din motive financiare.

Cetatea Bucureştilor era compusă din 18 forturi şi 18 baterii intermediare dispuse în jurul Capitalei, în formă de cerc, al cărui diametru varia între 21,5 şi 23 de kilometri. Numerotarea celor 18 forturi, de la 1 la 18, începea de la Chitila, fortul nr. 1, spre dreapta (Forturile 1 – Chitila, 2 – Mogoşoaia, 3 – Otopeni, 4 – Tunari, 5 – Ştefăneşti, 6 – Afumaţi, 7 – Pantelimon, 8 – Cernica, 9 – Căţelu, 10 – Leordeni, 11 – Popeşti, 12 – Berceni, 13 – Jilava, 14 – Broscărei, 15 – Măgurele, 16 – Bragadiru, 17 – Domneşti, 18 – Chiajna). Bateriile intermediare, şi ele în număr de 18, erau concepute în aşa fel încât fiecare să se sprijine cu foc cu forturile din stânga şi dreapta lor. Bateriile intermediare purtau un număr dublu, compus din numărul forturilor între care se aflau. Denumirea o luau de la fortul cu numărul cel mai mic. Astfel, numărul 1 – 2 (între Fortul 1 Chitila şi Fortul 2 Mogoşoaia), purta numele fortului din stânga: „Bateria intermediară 1-2 Chitila”, urmată de Bateria 2-3, între Mogoşoaia şi Otopeni, care purta denumirea de „Bateria intermediară 2-3 Mogoşoaia” ş.a.m.d. Extraordinara evoluţie a tehnicii artileristice la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, în special în ceea ce priveşte lungimea traiectoriei şi forţa distructivă, evidenţiată în anul 1914 prin scurtele şi nimicitoarele asedii ale fortificaţiilor de la Liege şi Anvers – construite de acelaşi general H. A. Brialmont, în aceeaşi tehnică de arhitectură militară –, a demonstrat însă că fortificaţiile Bucureştiului erau depăşite în condiţiile unui război modern. În consecinţă, conducerea militară română a decis abandonarea ideii organizării unei eventuale apărări a Capitalei prin fortificaţiile construite între 1884-1895. În perioada neutralităţii României, forturile şi bateriile au fost dezarmate, iar tunurile şi obuzierele rezultate au fost destinate completării parcului de artilerie al armatei române cu piese de artilerie grea, de însoţire a infanteriei sau antiaeriene, toate instalate pe afeturi special construite la Arsenalul Armatei.

În perioada interbelică, forturile capitalei au rămas în patrimoniul armatei şi au fost folosite în special pentru cazărmi, depozite de muniţii sau închisori, fapt ce a permis păstrarea lor într-o stare de conservare mulţumitoare. După cel de-al Doilea Război Mondial, conform Păcii de la Paris, o parte însemnată din acest patrimoniu a trecut la autorităţile civile, care l-au gestionat cu mai puţină atenţie, i-au dat destinaţii diverse, efectuând modificări ale terenului, alterând şi chiar distrugând aspectul original al acestora.

În prezent, fortificaţiile Bucureştiului, realizare importantă a arhitecturii militare româneşti, invocate în epocă cu respect alături de alte fortificaţii remarcabile contemporane, cum erau cele din Austro-Ungaria, Belgia, Italia, Franţa, Germania, Rusia, se află într-un proces de deteriorare ireversibilă. Dacă în alte ţări construcţiile acestea de tip militar au căpătat alte destinaţii, fiind folosite cu grijă, la noi doar în rare cazuri au căpătat rolul pe care îl meritau.

Unul dintre cazuri este cel al Fortului 13 Jilava, cel care, prin grija Direcţiei de Cultură Ilfov şi a Ministerului Culturii şi a Identităţii Naţionale, a căpătat statut de muzeu. Sperăm ca, în scurtul timp pe care îl mai avem la dispoziţie, până când vicisitudinile şi împrejurările vor distruge total aceste fortificaţii, să mai putem salva ceva… (Conf. univ. dr. George V. GRIGORE)