„FILOSOFIA DOMESTICA”

Autor: Gabriel Giurgiu. Copertă şi Ilustraţii: Anca Smărăndache. Editura MIRADOR, 2023.

Nu ştiaţi că există o „filosofia domestica”? Cu spirit de observaţie, talent şi umor, există. O frumoasă carte, la care şi contribuţia ilustratorului este remarcabilă.

Autorul joacă banalul cotidian la cotele înalte ale ironiei şi autoironiei, împletind observaţii primare cu idei profunde. Am răsfoit volumul mai întâi cu amuzament, nepregătită pentru superbele idei-imagine, am crezut că îl voi lăsa în aşteptare, pentru o seară mai mohorâtă, în care voi avea nevoie doar de relaxare, printr-o lectură uşoară. Ei, bine, nu a fost aşa. Stăteam în picioare când am început să îl răsfoiesc.

Am ajuns la coperta a patra şi am citit, semnate de Lia Faur, următoarele cuvinte:  „Poezia lui Gabriel Giurgiu se construieşte din plăcerea de a observa banalitatea cotidianului şi a universului domestic. De aici se naşte o filozofie de circumstanţă, în stil minimalist, autoironic şi cu umor. Recurge la clişee, creând un univers poetic uşor suprarealist. Genurile se amestecă în revelaţii casante: „Te întrebi de ce poezia/ Adună viaţa ta în cuvinte şi / de la ea te doare capul sau ochii/ Sau mâinile. Pentru că viaţa ta/ pe care tu o crezi diferită/au trăit-o şi alţii.” Scrisul pentru Gabriel Giurgiu este soluţia recalibrării la unica şi cea mai palpabilă viaţă, a sa.”

Aşa e. Viaţa sa plină, da, o „filosofie domestică” izvorâtă din bucătărie, din dormitor, de pe scara interioară, din rafturile cu cărţi, din excursii, din spaţiile verzi, din curte, din sentimente, din trăiri, din concret şi din virtual, din cultură şi din naivităţi, din excursii şi incursiuni în interiorul existenţei sale…

Am amorţit, fizic, şi nu înţelegeam de ce. (Nu râdeţi, chiar are legătură cu cartea. Este tot un fel de „filozofie domestică”. !!!) Păi nu m-am mişcat până am ajuns la final. Apoi, m-am aşezat şi am reluat propriul meu „ritual”al lecturii „pe sărite”, acolo unde se deschide cartea. (Eu cred într-un cititor de dincolo de noi, care deschide cărţile acolo unde musai trebuie să citeşti!) De data asta, nu ştiu cine pe cine a influenţat, pentru că am recitit toată cartea. Întâi te fură, cu îndrăzneala titlurilor, apoi te ameţeşte cu metafore „banale”, şi te lasă pe gânduri. Ca într-o joacă.

„Oglinda lumii s-a spart/într-o mie de bucăţi/primii care s-au tăiat/au fost copiii./ nu le spusese nimeni/ să nu se joace cu cioburile./Chipurile şi de-getele lor/s-au oglindit şi s-au rostogolit/ şi au urcat şi coborât/ înapoi în iarbă./ Pisicile s-au suit/ pe grămezile de moloz/ glasurile lor s-au luat la întrecere/ cu şoaptele clopotelor./Era linişte aici şi dincolo,/ cu toţii aşteptam urmarea, / ce urma ce ar fi trebuit/ să se întâmple./ Unii au obosit prea repede/ alţii încă aşteaptă drepţi/ eu nu ştiu ce să fac/ te-am întrebat pe tine/ mi-ai spus linişteşte-te/ viitorul începe mâine.” („Accident”)

Sau

„port înfipt în gulerul de la haină/un steag micuţ/roşu galben şi albastru./l-am primit cadou./ nu cred că a însemnat ceva/ până-ntr-o zi/ când am găsit un volum de Cioran/ scris în franceză./ m-am simţit legat de tipul acesta/pribeag între semenii lui/ străin printre ei./ i-am căutat în oraşul meu/ dar cum aici nu mai rămăsese/ aproape nimeni/ i-am căutat mai departe/ şoferii europeni ascultau manele/ italienii scriau cu â clasic/ aveau grupuri rivale pe Facebook/ ambasadorul de la Bruxelles/ avea o faţă de bolşevic bătrân/ mirosea a vin de regiune/ nu, nu am fost convins!/ am trecut oceanul/ acolo insigna mea strălucea diferit/ cu cât eşti mai departe te apropii/ de fapt/ vreau să-mi iubesc ţara/ aşa că plex/ mă mut din cartierul meu/ vreau să merg cât mai mult/ vreau să trec valea plângerii/ unde nu se vorbeşte limba/ unde uit pentru a-mi aminti/poate că îmi va fi dor/ poate că va fi uşor/ poate că da poate că nu/ poate te vei gândi la mine tu. („Dor de ţară”)

„Gabriel Giurgiu iubeşte cărţile şi rolul modelator al literaturii. (…) Acordurile propriei voci, muzica suavă a rostirii se vor tămăduitoare, chiar dacă uneori cuvintele se aud ascuţite ca muchiile subţiri ale unei foi albe. Starea astfel creată, de atenţie, de grijă pentru sine şi prin sine, pentru ceilalţi, este mobilul unui act literar autentic.” (Mioara VERGU)