Fascinaţia exiguităţii

Nu am înţeles niciodată aplecarea intelighenţiei româneşti către mediocritate. Nici modul în care unele dintre cele mai luminate minţi ale naţiei se lansează în lungi şi stupefiante discursuri dedicate preamăririi unuia sau altuia dintre puternicii zilei. Închişi în odăiţa propriei gândiri pline de şabloane, unii cărturari construiesc cu o râvnă demnă de o cauză mai bună lumi de mucava anume inventate pentru a-şi justifica obedienţa, compromisul, linguşeala, ifosele. Ţinta este întotdeauna un personaj politic a cărui singură calitate este deţinerea vremelnică a puterii. Nu contează că omul este de o înspăimântătoare mediocritate sau că se remarcă prin discursuri monotone, uneori foarte, foarte agramate, care exprimă mereu acelaşi lucru. Pentru cei care îşi umplu palmele de băşici, aplaudând fără întrerupere platitudinile rostite de la cele mai înalte tribune ale statului, banalitatea este un loc comun. Ei nu văd şi nu aud decât ceea ce vor, în numele unei ciudate selectivităţi.
Responsabile de această stare de fapt sunt, probabil, pe de-o parte dorinţa de a se afla în preajma puterii, de a avea acea siguranţă dată de căldura reflectoarelor şi a bliţurilor, dublată evident de câteva avantaje materiale deloc de neglijat, iar pe de altă parte ideea obsesivă că ceilalţi, alternativa, sunt neapărat mai răi, corupţi şi incompetenţi. Aşa a apărut păguboasa apucătură de a-l alege pe X nu pentru calităţile sale de lider, pentru abilităţile sale manageriale, ci doar pentru ca Y să nu câştige. Problema e că respectivii nu au timp sau nu vor să analizeze la rece cum stau lucrurile. Şi asta îi face orbi. Adică pasibili de ură, de ignoranţă. Şi astfel asistăm la aşezarea în vitrina istoriei a unor personaje care, cu toată bunăvoinţa, nu au ce căuta acolo, nu pentru că sunt astfel rostuiţi de hazard, ci pentru că fac mult rău prin nepriceperea şi autosuficienţa lor.
Rolul intelectualului este în acest caz viciat, pentru că de la înălţimea poziţiei sale în societate, acesta girează neputinţa înnoirii şi mediocritatea, prin intervenţia minciunii ca pilon al normalităţii. Iar când butaforia pe care a construit-o cu răbdare de arahnidă se va prăbuşi peste el, nici măcar cucuiele răsărite pe augusta-i frunte nu îl vor salva de dispariţia din manualele de specialitate. (Dragoş CIOCĂZAN)