Fără cash la gură

Nu e nicio conspiraţie şi nici o manevră a ocultei. Poate doar o strategie şchioapă şi, ca de obicei, insuficient documentată, făcută pe genunchi conform principiului strămoşesc „Trădare, trădare dar s-o ştim doar noi!”. Deranj mare printre deontologi şi experţi: ne-au luat cash-ul de la gură şi din buzunare, vom fi urmăriţi, spionaţi non-stop până şi la toaleta din mall, guvernul vrea să ştie ce, de ce şi cu cât cumpărăm, va sta cu ochii zgâiţi în sacoşele noastre, se vor introduce din nou raţiile, cartelele, fără card nu se va mai putea trăi, Orwell a fost mic copil etc. De fapt, ne aflăm în faţa unei tradiţionale poticneli în faţa adevărului: pe de-o parte, evaziunea fiscală, reală şi uriaşă, iar pe de alta, eterna favorizare a sistemului bancar prin sprijinirea celei mai importante funcţii a acestuia, aceea de aspirator de bani. Trebuie luate în considerare câteva aspecte, din păcate, ignorate de executiv: cea mai mare evaziune fiscală se înregistrează la companiile de stat şi la multinaţionale. Primele au datorii istorice cu multe zerouri, în mare parte la TVA şi la CAS, şi nu plătesc pentru că dacă ar face-o nu ar mai avea din ce să dea salarii sau să finanţeze investiţii, iar personalul angajat este oricum insuficient. Datoriile multinaţionalelor provin din neplata impozitului pe profit, deoarece acesta din urmă nu există – de exemplu, un operator de telecomunicaţii sau un actor major în extracţia de gaze naturale are o cifră de afaceri de, să zicem, cincisprezece miliarde de euro, dar nu are profit. Ca urmare, ordonanţa (care între timp, într-un acces de luciditate, a fost modificată) se va aplica vânzătorilor de pătrunjel pe ziar şi micilor firme private româneşti. Răţoiala politicienilor la sistemul bancar, la aflarea veştii că acesta s-a repezit să majoreze comisioanele existente sau să introducă unele noi pentru operaţiunile cu numerar, a fost doar un puseu de moment, deşi, se pare, a avut cât de cât succes.

Argumentul suprem pentru introducerea unui control asupra operaţiunilor cu numerar este cel cu care ne-am obişnuit: aşa a spus UE. Posibil, dar nu poţi lua o măsură fiscală de asemenea anvergură fără un studiu de impact, fără consultări cu mediul de afaceri, fără o dezbatere publică temeinică. Există, într-adevăr, state europene care au decis eliminarea operaţiunilor cu bani-gheaţă, dar o vor face pe etape, în timp, cu o lungă perioadă de adaptare, nu de pe o zi pe alta. Procedând pe fugă, pe furiş aproape, nu faci decât să dai apă la moară euroscepticilor sau contestatarilor de profesie. Democraţia românească, aşa originală şi zdruncinată cum este, nu reuşeşte să-şi şteargă caşul de la gură, nici acum, după şaisprezece ani de epopee europeană începută după alţi cincisprezece de stat la uşă cu căciula în mână, însă se grăbeşte să-şi arunce pe foc cash-ul din buzunar înainte ca alte state, cu economii consolidate, să o facă. Totuşi, ţările membre ale Uniunii au, încă, dreptul suveran de a aplica în funcţie de condiţiile specifice fiecăreia dintre ele măsurile luate la nivel comunitar. Există o Românie rurală, aşa cum există ultra-urbanizare în Germania, asistenţialism social în ţările nordice sau naţionalism de brand în Franţa. Cum să le armonizezi plasându-le sub aceeaşi pălărie legislativă? Europa a creat, în cele două milenii de existenţă, trei utopii majore, care au generat prosperitate, interminabile frământări sociale, dar şi conflicte sau chiar crime: instituţionalizarea creştinismului prin biserică, capitalismul bazat pe consum nelimitat de resurse şi comunismul. Niciuna dintre acestea nu şi-a dovedit fiabilitatea sau superioritatea. Drept pentru care a inventat-o pe a patra – calea de mijloc, bazată pe cumpătare, care, la rândul ei, nu poate fi asigurată decât prin controlul libertăţilor individuale al căror mijloc de manifestare este reprezentat de puterea de cumpărare. Banul te face liber, deci nu trebuie scăpat din ochi. Economia de repartiţie în locul celei de consum, pentru că altfel nu se mai poate. Şi totuşi, nu vă speriaţi, nu ne va căuta nimeni prin buzunare, nu e o conspiraţie, ci o încercare cam stângace de a face faţă provocărilor. Adaptarea va veni de la sine, într-o generaţie sau două, dacă cineva se va învrednici să facă totul cu cap, ţinând cont de realitatea din teren şi de perspective.  (Dragoş CIOCĂZAN)