Familia, celula de criză a societăţii

Printre funcţiile statului se numără şi protejarea familiei. Declarativ, dar şi cu diafane încercări de a transpune în practică ceea ce stă scris pe hârtie. Până să vorbim despre celula de bază a societăţii, ar trebui să ne îndreptăm atenţia spre originea termenului „familie”, una destul de umilă şi fără nicio legătură cu ceea ce definim astăzi prin acest cuvânt: famulus, plural famuli înseamnă în latină „sclav de casă”. Cum s-a ajuns de la smeritul şi neînsemnatul slujitor din antichitate la înţelesul de astăzi este o întrebare la care ar putea să răspundă mai degrabă lingviştii sau istoricii. În ultimii ani, familia pare să îşi fi pierdut rolul de temelie a structurii sociale. Astăzi, celula de bază a societăţii este omul – a fost proclamată suveranitatea absolută a individului, liber să facă ce vrea, inclusiv să-şi întemeieze sau nu o familie. Nu s-au elaborat teorii, nu s-au scris cărţi, nu au apărut legi în acest sens, pur şi simplu s-a întâmplat. Probabil, una dintre cauze a fost străduinţa de a scăpa de stânjenitorul sens etimologic. Cu piatra arunci doar în pomul plin de roade, nu în cel sterp – spune o vorbă veche. Evoluţia umanităţii în ultimul deceniu confirmă zicerea. Nu este oare mai uşor să-ţi impui punctul de vedere asupra unui singur individ, însingurat şi încrâncenat să supravieţuiască, în loc să te adresezi unui grup de oameni, membrii unei familii, de exemplu, care comunică şi se sfătuiesc între ei, luând hotărârile împreună, după o îndelungată cumpănire? De fapt, drumul de la armonia opiniilor până la însingurare a fost o joacă de-a puia-gaia, în care jucătorii sunt afectaţi de nepăsare şi dificultăţi cognitive induse.

Statul, despre care aminteam la început, s-a apucat să-şi modifice de capul lui atribuţiile, fără a le mai supune controlului unei societăţi devenite o sumă de indivizi cu interese de cele mai multe ori divergente, şi mai puţin un corp social solidar din punct de vedere civic. Bunăoară, dacă până deunăzi, statul supraveghea liniştea şi bunăstarea cetăţeanului, în ultima vreme are tendinţa de a-l supraveghea pe cetăţean însuşi şi atât. Familia, şcoala, cultura nu mai sunt obiectul funcţiilor statului, ci motive de criză. „De unde bani pentru…? E criză!” se aude din ce în ce mai des. Marile teme sunt reduse la dimensiunea individuală: individul decide de unul singur dacă merge la şcoală, dacă se căsătoreşte, face copii, citeşte vreo carte sau se duce la teatru; acesta este motivul pentru care societatea actuală se află în impas. Strategia la nivel de persoană anihilează marile proiecte sociale: educaţia nu mai este o prioritate a statului, ci o simplă decizie personală, declinul demografic la fel, despre cultură nici nu mai are rost să vorbim. Astfel, cetăţeanul primeşte o iluzorie libertate de decizie şi devine principalul plătitor al oalelor sparte în caz de eşec, fiind în acelaşi timp ţinut sub ochi şi controlat până la cel mai intim nivel. În tot acest iureş individualist, teoria subconştientului colectiv nu mai poate explica actuala transformare a modului de gândire. Dacă un număr limitat de persoane conştientizează un lucru sau o stare, acestea vor rămâne întipărite în mintea acestui mic grup şi vor pieri în timp; dacă acest lucru sau această stare sunt împărtăşite de un număr de persoane care depăşeşte un prag critic, atunci acestea vor fi preluate de toată lumea şi vor genera evoluţie sau progres. Ceva blochează atingerea acestui prag critic, oprind transmiterea de la un om la toţi ceilalţi. În acest context, familia nu mai poate fi o celulă de bază, fiindcă fiecare membru al ei a devenit, la rândul lui, o celulă de bază. De aici, drumul de la asocierea de indivizi solidari până la stupul populat de individualităţi disciplinate, dar strict specializate, este foarte uşor de parcurs. Trebuie să ne gândim serios dacă nu cumva ne este din ce în ce mai greu să distingem între „om” şi „omenire”, între „eu” şi „noi”, şi, totodată, să înţelegem ce e de făcut. (Dragoş CIOCĂZAN)