Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Bucureşti

ŞCOALA „DESCIFRATĂ” de conf.univ.dr. Sebastian CHIRIMBU

„Profesorul între vocaţie şi un sistem care îl oboseşte”

Trăim într-o epocă în care educaţia este împodobită cu cuvinte frumoase: vocaţie, dedicare, parteneriat, ataşament, excelenţă. Le rostim în discursuri oficiale, le scriem în strategii, le afişăm pe bannere. Dar vă întreb astăzi, cu sinceritate şi curaj: cât din aceste cuvinte trăim cu adevărat în şcolile noastre?

Pentru că, dincolo de sloganuri, mulţi profesori se simt obosiţi, demotivaţi, subapreciaţi şi singuri.

Se spune adesea că profesorul trebuie să fie un model, un mentor, un formator de caractere. Şi este adevărat. Dar nimeni nu întreabă suficient: cine are grijă de profesor?

Am intrat în educaţie nu pentru statistici, nu pentru rapoarte şi nu pentru birocraţie.

Am intrat pentru copii, pentru minţi, pentru suflete, pentru viitor.

Şi totuşi, în fiecare zi, suntem prinşi între formulare inutile, presiuni administrative, programe rigide şi decizii luate de oameni care nu mai intră în clasă.

Aceasta creează o ruptură dureroasă între ideal şi realitate.

Demotivarea profesorului nu este lene.

Nu este lipsă de vocaţie.

Este rezultatul unui sistem care cere enorm şi oferă prea puţin.

Ni se spune: „Dacă ai vocaţie, rezişti.”

Dar vocaţia nu ar trebui să fie o scuză pentru epuizare.

Dedicarea nu ar trebui să fie o formă de sacrificiu nerăsplătit.

Profesorii nu sunt doar executanţi de programe.

Sunt constructori de conştiinţe, formatori de caractere şi arhitecţi ai viitorului.

Şi totuşi, de prea multe ori, profesorul este tratat ca o piesă într-un mecanism birocratic, nu ca un intelectual respectat şi un lider moral.

Astăzi vreau să spun un adevăr care poate incomoda:

nu profesorii sunt problema — ci un sistem care nu îi ascultă suficient.

Un profesor demotivat nu este un profesor slab.

Este adesea un profesor lucid, conştient şi rănit de contradicţiile sistemului.

Avem nevoie de mai puţine slogane şi de mai mult respect real.

Mai puţine rapoarte şi mai mult sprijin autentic.

Mai puţine presiuni formale şi mai multă încredere în profesionalismul cadrelor didactice.

Dacă vrem o educaţie de calitate, trebuie să începem prin a avea grijă de cei care o fac posibilă.

Profesorul nu are nevoie doar de cerinţe.

Are nevoie de demnitate, autonomie, recunoaştere şi sens.

Un sistem educaţional nu poate fi mai bun decât modul în care îşi respectă profesorii.

Dacă vrem elevi motivaţi,

dacă vrem şcoli vii,

dacă vrem viitor,

trebuie să începem prin a reda profesorului VOCEA, RESPECTUL, VALOAREA şi de ce nu …SPERANŢA şi ZÂMBETUL cu care să intre la ore!

Elevul român între drepturi şi responsabilitate.
Profesorul între vocaţie şi lipsa respectului… sau frică

Şcoala românească tot traversează de vreo treizeci de ani încoace transformări profunde, în care balanţa dintre drepturile elevului şi autoritatea profesorului pare tot mai dezechilibrată.

Elevul contemporan beneficiază, pe bună dreptate, de o serie de drepturi menite să-i protejeze demnitatea, libertatea de exprimare şi dezvoltarea armonioasă. Totuşi, atunci când aceste drepturi nu sunt însoţite de responsabilităţi clare, apare un fenomen îngrijorător: slăbirea respectului faţă de profesor şi erodarea disciplinei educaţionale.

În multe contexte şcolare, profesorul nu mai este perceput ca o figură de autoritate morală şi intelectuală, ci ca un simplu furnizor de informaţie, uneori chiar ca un adversar al elevului. Criticile publice, presiunea părinţilor, birocraţia excesivă şi lipsa de susţinere instituţională contribuie la diminuarea prestigiului profesiei didactice. Profesorul, odinioară simbol al culturii, al rigoarei şi al formării caracterului, se confruntă astăzi cu demotivare, epuizare şi sentimentul că munca sa nu este apreciată pe deplin… oare este vreun demnitar care să presteze cu o clasă de 30 de elevi o oră pentru 20 – 28 de lei????

Elevul român este adesea încurajat să-şi revendice drepturile, însă nu este educat în aceeaşi măsură să-şi asume obligaţiile. Respectul pentru reguli, pentru cadrele didactice şi pentru comunitatea şcolară devine, în unele cazuri, opţional. Această realitate afectează nu doar climatul din clasă, ci şi calitatea procesului educaţional, întrucât învăţarea autentică presupune ordine, responsabilitate şi încredere reciprocă.

Lipsa respectului pentru profesor nu este doar o problemă individuală, ci una socială. O societate care îşi subestimează educatorii îşi subminează propriul viitor.

Profesorul nu este doar un transmiţător de cunoştinţe, ci un model de comportament, un formator de valori şi un arhitect al conştiinţei civice. Fără respect pentru cei care educă, generaţiile viitoare riscă să crească fără repere solide, fără disciplină şi fără respect pentru muncă şi adevăr.

Echilibrul între drepturile elevului şi autoritatea profesorului este esenţial pentru sănătatea sistemului educaţional. Drepturile trebuie să fie completate de responsabilităţi, iar libertatea de reguli şi respect. Profesorul are nevoie de susţinere, recunoaştere şi protecţie pentru a-şi putea îndeplini menirea cu demnitate şi eficienţă.

Respectul în şcoală nu se impune prin forţă, ci se construieşte prin educaţie, exemplu şi colaborare.

Elevul are nevoie de drepturi, dar şi de limite.

Profesorul are nevoie de AUTORITATE, dar şi de RESPECT şi APRECIERE.

Doar astfel şcoala poate rămâne un spaţiu al formării caracterului, al cunoaşterii şi al viitorului.