Există oare „Căţelul Pământului”?

O lumină ciudată s-a văzut la orizont şi un hăuit sinistru a însoţit-o. Era 4 martie 1977. Poate era rezultatul fricţiunii plăcilor tectonice puse în mişcare, sau erau „câinii pământului” care ne prevesteau grozăvia ce avea să se întâmple. Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, „Căţelul pământului” ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, iele, stafii, strigoi sau joimăriţe – ca să numesc doar câţiva dintre aceşti prieteni sau duşmani imaginari ai românului – Căţelul pământului (numit şi „Câinele pământului”, „Grivan” sau „Ţâncul pământului”) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrăneşte cu rădăcini şi care trăieşte în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: „orbetele”. I se spune „ţânc”, pentru că este mai mic decât un câine. Conform legendelor însă, „Căţelul pământului este o vietate, se pare asemănătoare câinelui, dacă nu chiar un câine, care trăieşte în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile în care se fac fântâni. Câteodată iese noaptea pe faţa lumii, şi prin lătrăturile lui, dacă nu şi prin muşcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme pe drumeţii rătăciţi când întunericul este mai greu. Sunt oameni care povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alţii spun chiar că îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun urechea în pământ.” Această credinţă este menţionată de Mihai Eminescu în poezia „Strigoii”: „În numele sfântului/ Taci, s-auzi cum latră/ Căţelul Pământului/ Sub crucea de piatră.”

„Căţelul pământului” speria şi alunga chiar şi celelalte duhuri adunate prin locurile pe unde el hălăduia: „Duhurile nu se simt la locul lor pe unde buha uhuie înfiorând. Pe unde latră căţelul-pământului ele se simt la fiece pas stingherite.” (Lucian Blaga – „Duhuri şi oglinzi”)

O frumoasă legendă, care circula în vechiul Regat, încerca să desluşească motivul retragerii în subteran a acestei vietăţi. Astfel, se spune că, la început, orbetele era un câine care păzea curtea unui gospodar bogat. Într-o bună zi, Dumnezeu, însoţit de Sf. Petru, se plimba printre oameni ca să le vadă nevoile. În timpul plimbării, ei au ajuns şi în preajma casei bogatului. Acesta însă, văzându-i îmbrăcaţi sărăcăcios, şi-a asmuţit câinele asupra lor. Dumnezeu s-a supărat şi a privit mai întâi pe gospodarul cel bogat, iar acesta s-a transformat pe dată în scrum. Şi-a întors apoi privirea către câinele lui de pază, iar acesta, de frică, s-a făcut mic şi s-a ascuns în pământ. De atunci, „câinele pământului” trăieşte sub pământ, ascuns privirilor oamenilor. Iată ce relatează etnograful Romulus Vulcănescu în studiul său „Mitologie Română”: „Căţelul pământului duce o viaţă subterană în preajma cimitirelor din afara satelor, a crucilor şi troiţelor de hotare. Are înfăţişarea unui câine scund, lung, de culoare albă, cu ochii nu vede, o gură puternică, un glas strident. Iese noaptea din pământ, umblă lătrând în preajma drumurilor, a pădurilor şi în pustietăţi. (…) Făptură mitică funerară se aseamănă cu „Cerberul”, iar în privinţa obolului (cerut de la morţi), cu „Charon”, care pentru acelaşi obol trece sufletele cu barca lui infernală peste Styx. Doar se aseamănă, el nu are legătură cu trecerea sufletelor peste Apa Sâmbetei, în drum spre Iad, deşi deţine atribute infernale. (…) Lătratul lui strident prevesteşte moartea sau alte nenorociri pe capul celui care-l aude la miezul nopţii, între toaca din cer şi cântatul cocoşilor. Din folclorul mitic căţelul pământului pătrunde în plastica ecleziastică, în care îl întâlnim sub formă de suporturi-picioare de jilţuri în două biserici bucureştene – „Sf. Ilie Rahova” şi „Mielari”.”

Avem dovada existenţei unui sfânt cu înfăţişare de câine. Povestea sfântului este fascinantă! Este vorba despre Sfântul Mucenic Hristofor, care este cunoscut şi sub denumirea de „Sfântul cu cap de câine sau miel”. O icoană înfăţişându-l pe „Sfântul Lup” se află în biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Nicolae” din localitatea buzoiană Topliceni, iar alta poate fi văzută la Muzeul Mitropolitan din Iaşi.

Spre exemplu, Sf. Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinţi ai Bisericii lui Hristos, fiind prăznuit pe 9 mai. Hristofor era un tânăr atât de frumos, încât tulbura sufletele şi minţile celor care îl vedeau. El este înfăţişat în iconografie având cap de lup (câine). Povestea icoanei este una fascinantă şi este veche de câteva secole. Expusă în „Sala Sinaxar”, ea îl înfăţişează pe Sfântul care era neam al chinocefalilor, al „oamenilor cu cap de câine” care trăiau în Vechea Indie, în Antichitate, adică în Pakistanul din prezent. Nu ştim dacă acest sfânt are legătură cu „Căţelul Pământului” sau nu. Revenind la „Căţelul pământului” – creatură fantastică moştenită se pare din mitologia dacilor – acesta aduce nenoroc celui care întâmplător îl vede şi prin lătratul puternic, „cu glas ca de zimbru”, prevesteşte moartea. El controlează mormintele şi muşcă morţii de nas sau de urechi dacă nu au fost înmormântaţi respectându-se datinile: „Trei zile şi trei nopţi de-a rândul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el Ţâncul pământului şi-l întreabă: – Ce-ai venit peste mine? Mortul îi răspunde:- Am să plătesc! Dar Ţâncul pământului nu-l slăbeşte şi trei zile şi trei nopţi la rând tot îl cihăleşte şi-l trage de nas. A treia zi el zice: – Plăteşte-mi! Şi mortul, de are un ban în mână, îl plăteşte; de nu, i se roade nasul, de merge omul slut la judecata de apoi.” Tocmai de aceea, prin Transilvania, „după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tămâiază şi fac 15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie lătrat de Căţelul pământului”.

O altă frumoasă legendă spune despre Ţâncul pământului, care apare în prim-plan: „Se zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea multe şi că acestea nu încăpeau sub cer. Ce să facă? Ce să dreagă? Ca să afle, trimite albina să ispitească pe Ţâncul pământului. Albina a mers la Ţâncul pământului, dar acesta n’a voit să-i spuie: – Dacă-i Dumnezeu, lasă că ştie singur ce să facă! Albina, cuminte, nu s’a dus, ci s’a ascuns lângă poarta lui. Ţâncul pământului, crezând că-i singur, a zis: – Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă. Da de ce nu strânge pământul în mână, că s’ar face ici dealuri, colo văi, şi atunci toate ar încăpea pe lume. Albina cum a auzit, a zburat la Dumnezeu şi i-a spus ce a auzit. Dumnezeu, pentru lucrul acesta a blagoslovit-o să facă miere şi oamenii să mănânce. De aceea e albina bună la Dumnezeu.” „Căţelul Pământului” este paznicul lumii de dincolo care latră sufletele necunoscute ale morţilor în prima noapte după sosirea lor. Iscusit, acesta ar fi participat, alături de arici, la Zidirea Lumii. Noaptea iese din pământ şi latră pe la mormintele din cimitire, pe la troiţe, pe margine de drum, prevestind moartea şi alte nenorociri.

Anubis este denumirea în greaca clasică a zeului egiptean cu cap de şacal (sau câine) asociat mumificării şi vieţii de apoi. În limba egipteană veche, Anubis era cunoscut ca Inpu (nume alternative Anupu, Ienpw etc.). Anubis este numele zeului ce ghida spiritele morţilor în lumea de dincolo. Era supranumit „Zeul Ţinutului Sfânt” şi al lui Khentamentiu (un zeu precedent lui Anubis). Venerarea lui Anubis pare a exista din cele mai vechi timpuri ale Egiptului Antic, fiind posibil chiar mai veche decât cea a lui Osiris – acest fapt fiind confirmat de asocierea sa cu„ Ochiul lui Horus” şi de către textele inscripţionate în mormântul faraonului Unas. În textele mormântului lui Unas se precizează următoarele: „Unas alăturându-se spiritelor, acestea trei fiind Anubis, apoi Amenti şi apoi Osiris”. Anubis este deseori descris ca fiind un bărbat de culoare neagră cu cap de şacal, sau ca fiind un şacal negru. Era considerat, pe lângă ghidul sufletelor decedaţilor, ca fiind zeul îmbălsămării şi paznicul mormintelor. Deoarece egiptenii nu făceau o deosebire mare între şacali şi câini, există posibilitatea confuziei între aceste animale. Deşi despre Anubis se face deseori referire prin cuvântul sab (ce însemna „şacal”) mai degrabă decât iwiw (ce însemna „câine”), este încă nesigură specia canină din care făcea parte. Când egiptenii au început să îl venereze mai mult pe Osiris decât pe Anubis, acestuia i s-au retras multe dintre muncile sale, precum acelea de ghid al spiritelor sau paznicul morţilor, rămânând a fi doar zeul îmbălsămării. Când o înmormântare avea loc, preotul care urma să mumifice decedatul purta o mască în formă de şacal, fiind astfel denumit „Supraveghetorul misterelor” sau „ hery seshta” simbolizând astfel întruparea zeului în preot. Anubis este fiul lui Nephthys şi Seth, sau al lui „Nephthys” şi „Osiris”, acest lucru fiind însă incert. Există de asemenea şi varianta în care Nephthys l-a dat în creştere lui Isis pe Anubis pentru ca Seth să nu afle de relaţia extraconjugală pe care a avut-o cu Osiris. Anubis avea o fiică numită Kebechet, descrisă ca fiind un şarpe. Aceasta era considerată zeiţa purificării şi a prospeţimii. Kebechet îl ajuta pe tatăl său la îmbălsămări aducându-i apă sfântă pentru ca acesta să poată termina procesul de mumificare; pe lângă aceasta, ea păzea corpul împotriva forţelor negative pentru ca sufletul să rămână proaspăt. Soţia lui Anubis este Anput, deoarece deasupra capului are şacalul deasupra casei sale. Aceasta este mama lui Kebechet. Egiptenii credeau că Anubis este inventatorul mumificării datorită faptul că acesta a ajutat-o pe Isis să îşi readucă la viaţă soţul, după ce Seth îl omorâse, bandajând corpul zeului în haine de pânză de in ţesute de Isis şi Nephthys pentru a fi sigur că acestea nu vor putrezi.

Simbol al păstrării misterului subteran, al morţilor, dar şi al reînvierii, „Căţelul Pământului” poate fi un „urmaş” al lui Anubis ce însoţeşte sufletul omului decedat, spre încarnarea viitoare, dincolo de lumea materială. Aşa cum ne rugăm astăzi moaştelor ce sunt de fapt „mumii” ale corpurilor oamenilor speciali, tot astfel Anubis este posibil să fi trecut în personificarea Căţelului Pământului, spre perenitatea unei prime credinţe unice, iniţiale. (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; abouthome.ro; mihaiandreialdea.org; datini.blogspot.com; culturaneamt.ro; epochtimes-romania.com;  Tudor Pamfile – studiul „Mitologie românească - Duşmani şi prieteni ai omului” – 1916.