Când la Cotroceni era Preşedinte Traian Băsescu, îmi întrebam amicii ce altă ţară ar fi votat sau ar fi acceptat la conducere un marinar, pentru că marinarul este stăpân peste o ţară de ape (o ţară „mişcătoare”: o mare, un ocean etc.) şi modul lui de gândire este legat de acest univers acvatic, când romanţat, când aventuros. Răspunsul l-am aflat mai târziu, iar surpriza a fost mare. Ţara era Muntenia (Ţara Românească), iar domnitorul marinar era Nicolae Mavrogheni. Ce coincidenţă! Este adevărat că acesta nu a fost votat de popor, ci a fost numit „pe pile” de Imperiul Otoman.
Nicolae Mavrogheni s-a născut în 1735, pe insula Paros, insulă din arhipelagul Cicladelor din Marea Egee, aparţinând de Imperiul Otoman, şi a fost pentru un timp domnitor fanariot în Ţara Românească. Domnia sa a început la 6 aprilie 1786 şi a durat până în septembrie 1790. Mavrogheni a ajuns domn cu ajutorul lui Gazi Hasan Paşa, comandantul flotei otomane al cărei dragoman era. Numirea acestui „galiongiu” (galion = corabie mare, galeră) n-a fost deloc bine văzută, nici de boieri, nici de norod, şi de aici un şir întreg de pamflete, piese de teatru sau versuri menite a ridiculiza politica şi măsurile acestuia. Pe 30 septembrie 1790 a fost spânzurat/decapitat din ordinul lui Hassan Paşa pentru insubordonarea faţă de Imperiul Otoman, la Biala, Ruse, Bulgaria.
Personaj interesant, Mavrogheni fusese mult timp corsar în Mediterana estică. Spre bătrâneţe ajunsese marinar pe un galion turcesc şi probabil aşa l-a cunoscut pe Cezayirli Gazi Hasan Paşa, căpitan otoman, devenit apoi amiralul flotei turceşti şi mai apoi Mare Vizir. Cu o astfel de relaţie suspusă, în 1786 acest „galionagiu”, cum era poreclit de ceilalţi fanarioţi, obţine tronul Munteniei. Venirea la tron a lui Mavrogheni, care nu era nici boier pământean, nici fanariot, a nemulţumit pe toata lumea, şi pe români şi pe greci, care de îndată ce a ajuns domn au şi început să-l sape la cei ce-l numiseră, la turci. În istoria acestei provincii româneşti, Vodă Mavrogheni va intra şi va rămâne prin câteva fapte demne de a fi consemnate. Prima ar fi că, îngrozit de criminalitatea din ţară şi de lipsa de siguranţă a supuşilor săi, va lua măsuri drastice de pedepsire a tâlharilor, hoţilor şi criminalilor, precum şi a complicilor acestora din rândul autorităţilor. Va trage în ţeapă paznicii cărora le scăpau prinşii din escortă şi va biciui în public pe cei care nu vor cerceta temeinic orice hoţie. În mai puţin de un an criminalitatea dâmboviţeană dispăru, în aşa fel încât Vodă dădu dispoziţie ca toţi locuitorii să doarmă cu uşile casei neîncuiate, orice pagubă produsă de hoţi fiind despăgubită din punga domnitorului. Travestit în fel şi chip, Vodă Mavrogheni umbla noaptea prin capitală, încercând uşile de la case şi vigilenţa paznicilor agiei. Avea chiar obiceiul de a se deghiza în călugăr pribeag şi de a verifica modul cum preoţii ţin slujbele şi cum îi ajută pe cei sărmani. Mai scriu unii că cerceta pieţele şi iarmaroacele pentru a vedea cum autorităţile stârpesc speculanţii şi hoţii. În al doilea rând, Mavrogheni a confiscat averile negustorilor şi boierilor care nu puteau dovedi că le au de cinci generaţii. Confiscarea, deşi făcută în folos propriu, a fost foarte apreciată de popor, care a văzut în el un al doilea Ţepeş Vodă. Bogăţia lui Mavrogheni deveni proverbială în Europa, mai ales după ce acesta a început să colinde Bucureştiul într-o trăsură trasă de doi cerbi care aveau coarnele poleite cu aur. Cum orice drum de la palatul domnitorului prin târgul Bucureştiului era o aventură din cauza gropilor şi a noroaielor, Mavrogheni a pus să se podească cu lemn uliţele principale şi să se acopere cu paie cele mai dosnice. Domnitorul ctitorise „afară la câmp, la marginea Bucureştiului”, dincolo de capul Podului Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei), un complex de clădiri care urmau să înconjoare palatul de vară al domnitorului. Acest complex era alcătuit, în principal, din trei clădiri: „chioşcul” domnesc cu „odăile” aferente, biserica mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” Mavrogheni şi chiliile călugărilor, respectiv, „visteria apelor”, adică un rezervor în care se strângea apa captată pe olane care alimenta apoi o cişmea pentru uzul casei domneşti, o alta pentru uzul „împrejuraşilor mahalagii” şi o fântână ţâşnitoare. La acestea se adăugau trei mori de vânt, un nou obor „unde să vină locuitorii cu cele ce au de vânzare”, precum şi o grădină din care mai târziu se va dezvolta parcul Kiseleff. Ansamblul „mavroghenesc” a dat numele cartierului cunoscut ca „mahalaua Cişmeaua lui Mavrogheni”, aşa cum apare în Catagrafia de la 1810 şi în alte documente din secolul al XIX-lea. Încă din vremea domniei lui Nicolae Mavrogheni, pe lângă mănăstire a funcţionat o tipografie unde s-au tipărit lucrări emblematice pentru cultura naţională, o şcoală, precum şi un spital numit „Filantropia” (al iubirii de oameni), care păstrează până astăzi acelaşi nume. Opera edilitară a domnitorului Nicolae Mavrogheni a avut un caracter efemer. Dintre toate aşezămintele mavrogheneşti, singura care a păstrat amintirea şi numele ctitorului său este Biserica. Lăcaşul de cult a fost construit în cursul anului 1787, primind, încă de la întemeiere, hramul „Izvorul Tămăduirii”, la fel ca şi cişmeaua care fusese şi ea pusă sub ocrotirea „Născătoarei de Dumnezeu şi pururi Fecioarei Marii”. Domnitorul Nicolae Mavrogheni a închinat această biserică Mănăstirii Ecatontapiliani („cea cu 100 de portaluri”) din insula sa natală, Paros, ctitorie a Sfintei împărătese Elena, mama Sf. Împărat Constantin cel Mare. În Hrisovul domnitorului întâlnim acest îndemn adresat urmaşilor: „Deci pohtim şi pe cei după vremi fraţii domni ce-i va milui Dumnezeu cu domniia aceştii creştineşti ţări să binevoiască a adăoga, a spori şi a ocroti acestea ca unele ce s-au găsit făcute, săvârşite şi puse în faptă şi orânduiala lor. Şi după cum noi ne-am trudit şi le-am făcut acestea din nou, aşa şi frăţiia lor, cu drag să păzescă cele ce găsescu făcute, spre a să urma şi a sta în starea lor, fiind dă folosul obştii, ca să fim împreună împărtăşiţi la pomenire după cuvântul sfintii evanghelii care zice: „Şi pă cel dintâi miluieşte şi pă cel din urmă tămăduieşte”. Biserica „Izvorul Tămăduirii” Mavrogheni a suferit de-a lungul timpului mai multe stricăciuni cauzate de cutremure, incendii sau războaie, care au impus ample lucrări de refacere şi consolidare, mergând uneori până la modificarea arhitecturii iniţiale. Astăzi, doar catapeteasma, piesă unică, atât ca valoare arhitecturală, cât şi ca stil artistic, mai aminteşte de lăcaşul de odinioară, construit în stil baroc.
Un rol important a avut Mavrogheni în crearea unei forţe militare valahe de 10.000 de oameni, cu care în timpul războiului ruso-turc a făcut mai multe incursiuni în teritoriile de la graniţa cu Transilvania, fie ripostând unor atacuri austriece, fie în semn de represalii asupra cetăţilor săşeşti. În ce priveşte politica sa, Mavrogheni a fost constant de partea turcilor în cel de-al doilea război ruso-turc, dar ca orice creştin a simpatizat cu ideea unei alianţe cu austriecii şi cu ruşii. Cum acest lucru nu s-a împlinit şi domnitorul va pierde o bătălie importantă cu austriecii la Calafat, considerată de cel care-i urmase la comandă Marelui Vizir şi protectorului său Hasan Paşa, ca fiind de fapt trădare, Mavrogheni va fi „scurtat de cap” în 1790.
Lui Mavrogheni i se mai pune pe seamă o întâmplare parcă copiată din viaţa împăratului Caligula. În lăcomia lui după bani, Mavrogheni „făcea” boieri pe bandă rulantă. Cine venea cu mai multe pungi de galbeni, primea o dregătorie mai importantă, aşa că pe lângă boierii de viţă veche şi grecii fanarioţi, mai apăruseră o serie de boieri înnobilaţi contra-cost. Cum nemulţumirea vechii boierimi şi a clientelei fanariote era mare, până la urmă au ajuns la urechile lui Vodă cârcotelile lor, aşa că acesta s-a hotărât să le dea o lecţie. A adunat divanul şi i-a scos în curtea palatului pe toţi, apoi a poruncit să i se aducă calul. Şi luând caftanul de catifea de pe spatele unui boier, îl puse pe cal şi râzând strigă către boieri: „Iată boieri că l-am numit spătar!” Şi apoi, câte zile a mai avut la tronul Munteniei, Mavrogheni sili pe toţi boierii să-şi scoată cealmaua şi să-l salute pe „Spătarul Murgu”. Şi în ceea ce priveşte activitatea religioasă, Mavrogheni a făcut schimbări majore – îmbrăcat în „haine popesci”, alteori cu rasă şi potcap călugăresc, se plimba şi lua la rând bisericile bucureştene pentru a vedea cum se ţin slujbele şi „pe ce vreme severşesc slujba” preoţii. Astfel, a observat că unii dintre ei nici măcar nu le mai ţineau, fapt care l-a mâniat şi l-a determinat să dea ordin ca toate slujbele să fie ţinute indiferent dacă bisericile sunt goale sau nu. A fost un domn care voia să simtă „pulsul poporului” pe care încerca să îl păstreze mulţumit, mai ales în contextul în care îşi atrăsese deja antipatiile boierilor şi oamenilor cu influenţă. Astfel, „pentru a-şi da seama de starea reală de lucruri, Mavrogheni făcea adesea, travestit, inspecţii: cerceta prăvăliile, bisericile, uneori şi curţile dregătorilor”.
Un portret extrem de critic îi va face lui Nicolae Mavrogheni scriitorul Alexandru Vlahuţă în capitolul „Sub fanarioţi” din cartea „Din trecutul nostrum”: „Neculai Mavrogheni ar da foc ţării pentr-o zi mai mult de domnie. El înşeală pe turci, jurându-se că ţine oaste multă care se bate vitejeşte pentru ei: şi oastea aceasta e o adunătură de tălhari, tocmită pe jaf, în fruntea căreia el însuşi merge de pradă casele boierilor şi sfintele lăcaşuri. În toamna anului 1787, pe când erau turcii în război cu nemţii şi cu ruşii, acest Mavrogheni sparge zidurile Mânăstirii Cozia, o jefuieşte şi scrie la Constantinopol că, după o luptă crâncenă, biruind pe nemţi, le-a luat în sfârşit o puternică cetate-a lor, care se cheamă Cozia. – Cozia lui Mircea!”
Nici fanariot, nici otoman, grecul Nicolae Mavrogheni a fost domnitorul „marinar” ce a condus Ţara Românească o vreme. El a făcut lucruri bune şi rele, dar şi-a trăit şi excentricităţile „la maxim”. Poate că ideea de a avea o trăsură trasă de cerbi i-a venit dintr-o copilărie nefericită şi fără Moş Crăciun. Dar el a făcut drumuri (a pavat cu lemn bulevardele şi uliţele), a adus apă la cişmele, a ridicat o biserică, a extirpat pentru un timp hoţii (fiind numit de popor cel de al doilea Ţepeş), a întărit forţele armate şi a încercat să fie paşnic. Dar „piratul” din el a dat pedepse înfricoşătoare, a atacat preoţi şi mănăstiri, a condus „după vrerea sa”, nu a ascultat de Imperiu şi asta l-a costat într-un final capul. (George V. GRIGORE)
Surse: wikipedia.org; historia.ro; galeriaportretelor.ro; istorie-pe-scurt.ro; biografii.famouswhy.ro; bisericamavroghenii.ro; academia.edu;
Numărul 808
