Europa Unită: pilonii care au dat naştere unui vis

PUNCTE DE VEDERE

Uneori lucrurile excepţionale pozitive care ni se întâmplă par să fie parte din firescul evoluţiei, iar greutăţile să reprezinte mereu ceva excepţional. Cei de astăzi avem şansa de a trăi visul unor generaţii anterioare pentru care atunci ar fi dat foarte mult: Europa Unită. A fost un vis care a trecut prin diferite faze de intensitate. Cei care au trăit ororile războaielor mondiale, chiar dacă nu au fost pe front, şi-au dorit cu mare intensitate unitatea Europei. Astăzi visul lor are conturul concret al Uniunii Europene. Dar oare de când durează visul acesta? Când, unde şi cum a apărut, s-a dezvoltat şi a devenit realitate proiectul confederaţiei în care trăim fără riscul confruntărilor cu ţările vecine, fără disconfortul obţinerii vizei şi a utilizării paşaportului pentru orice deplasare? Cum a putut fi croit un asemenea proiect într-o lume în care războiul era regula, iar pacea şi înţelegerea o excepţie?

Poate că cele mai vechi rădăcini ale acestui proiect se duc până în negura vremurilor. Este justificat să acceptăm ideea potrivit căreia, odată cu navele care colindau mările şi fluviile europene circulau nu numai oameni şi mărfuri, ci şi ideea de comerţ, de colaborare, chiar şi de prietenie. Fiecare progres în tehnologia transporturilor şi în regulile de comerţ, fiecare fiinţă umană care se deplasa într-un alt teritoriu să înveţe limba şi obiceiurile din acele părţi făcea un pas spre ideea de unitate între popoare pe spaţii tot mai largi.

Extinderea unităţii continentului prin civilizaţie şi cultură putem spune că a făcut primii paşi mari pentru care avem dovezi în zilele noastre prin intermediul Greciei anticeşi a moştenirii sale istorice. Preocuparea istoricilor greci de a consemna trăsături şi realităţi ale altor popoare a fost un act de civilizaţie care a transmis mesajul că nu trăim singuri pe acest pământ şi este util să ne cunoaştem între noi. Ştiinţa şi civilizaţia pe care le-a creat au ajuns în numeroase teritorii europene sădind astfel sămânţa unei unităţi pe bază de valori unanim acceptate sau recunoscute.

Cuceririle Imperiului Roman şi exportul de civilizaţie care le-a însoţit au fost de natură să marcheze teritorial un spaţiu imens pe care puteau funcţiona numeroase reguli comune şi o conducere, chiar formală sau simbolică, unică. Mulţi spun astăzi că graniţele Imperiului Roman sunt un element de referinţă pentru nucleul de civilizaţie care s-a impus mai târziu pe tot continentul. Împreună, Imperiul Roman şi moştenirea Greciei, purtând numele de civilizaţia greco-romană, sunt considerate ca fiind primii piloni ai Uniunii Europene de astăzi. Când proiectăm restructurarea acestui stat confederat trebuie să ne gândim dacă, în noua variantă, corespunde mai bine moştenirii civilizaţiei şi culturii greco-romane.

Mileniul I după Iisus Hristos, mai ales după Domnia Împăratului Constantin, a însemnat şi extinderea creştinismului la scara întregului continent. Din acest motiv acesta a fost numit de unii şi primul mileniu al Erei Creştine. Mileniul al doilea al acestei Ere a marcat finalizarea creştinării întregii Europe şi consolidarea instituţiei suport, Biserica. Numitorul comun al Europei a devenit astfel creştinismul, al treilea pilon pe care se sprijină edificiul Uniunii Europene de astăzi. Divizarea organizatorică şi doctrinară a Bisericii, mai întâi între Biserica Ortodoxă a Orientului şi Biserica Catolică a Occidentului European, ulterior prin apariţia curentelor protestante şi neo protestante, nu a afectat unitatea de credinţă creştină. În numeroase momente, creştinii de orice rit au fost uniţi, indiferent că a fost vorba de rezistenţa împotriva năvălirilor mongole, a ascensiunii Imperiului Otoman, sau a ateismului. În a doua jumătate a secolului XX, popoarele bătrânului nostru continent au găsit în creştinism valorile comune care să stea la baza visului unităţii europene.

Un moment de mare trăire creştină a dovedit fără tăgadă că în esenţă nu suntem diferiţi, că simţim şi cugetăm la fel: Crăciunul anului 1914. În plină tragedie umană, Marele Război sau Primul Război Mondial, când conducători fără nici un Dumnezeu îşi trimiteau semenii la moarte pe câmpurile de luptă, când încleştarea atinsese cote de intensitate maximă, s-a petrecut ceva inexplicabil pentru cei care nu cred în spirit. Pe întreaga linie a frontului occidental pe care se înfruntau marile forţe militare ale continentului, Germania şi Franţa, au intervenit instantaneu pauze pentru a marca Naşterea Mântuitorului. Spiritul Crăciunului, despre care s-au făcut mai multe filme pentru perioada de pace, a fost tot atât de viu pe front, acolo unde oamenii erau trimişi să se omoare unii pe alţii. Pentru o clipă simbolică, deşi aflaţi într-o mare şi aprigă confruntare militară pe viaţă şi pe moarte, soldaţii din marile puteri ale Europei şi-au adus aminte că sunt creştini. Au trecut dintr-o parte în alta a frontului fără teama că vor fi împuşcaţi, au cântat şi au dansat împreună, şi-au schimbat reciproc proviziile pe care le primiseră. Totul instantaneu, fără pregătire, fără comunicare între diferitele puncte de pe front. În alte condiţii, nimeni nu ar fi îndrăznit să se abată de la disciplina militară pentru că pedeapsa era una singură: plutonul de execuţie. Atunci, odată cu Naşterea Mântuitorului a luat naştere şi speranţa unei Europe Unite, fără războaie. Poate că într-o nouă configurare instituţională, ziua de Crăciun să primească recunoaşterea pe care o merită în edificarea Uniunii Europene.

Vor spune unii că Europa nu este un continent integral creştin, că în spaţiul nostru cultural au avut loc interferenţe prolifice cu civilizaţiile bazate pe alte credinţe, cea musulmană şi cea mozaică fiind cele mai evidente. Este adevărat. Bogăţia spirituală a Europei a avut ca nucleu creştinismul, dar a primit un important aport de la aceste civilizaţii. Tocmai circulaţia intensă a ideilor, informaţiilor şi valorilor într-o Europă comună spiritual a permis asimilarea uniformă a tuturor categoriilor de contribuţii la cunoaşterea noastră de astăzi. Da, Uniunea Europeană nu şi-a propus să fie o confederaţie creştină. Este deja purtătoarea unei palete ample de valori care exced celor pur creştine. Încă din mileniul doi al Erei Creştine bogăţia diversităţii era o mândrie pentru toţi europenii, iar amplificarea acestei extinderi a diversităţii este tot mai mult un semnal de progres social. Dar totul s-a făcut în Uniunea Europeană pornind de la Om, ştiind că Omul este o făptură nobilă, este creaţia lui Dumnezeu. Deci mâna omului, a oricărui om, nu poate strica ce a fost creat prin Voinţa Divină. Având viaţa ca valoare supremă, faptele rele împotriva oamenilor de orice credinţă nu mai sunt permise de legea confederaţiei europene.

Având în vedere acest pilon spiritual, orice plan de regândire a Uniunii Europene trebuie să ia în calcul dacă, în noua variantă, ne apropiem mai mult de valorile creştine, de iubirea aproapelui şi de spiritul naşterii Domnului exprimat sublim în decembrie 1914. Multora nu le spun prea multe, prin ele însele, concepte nou lansate, cum ar fi suveranism, progresism, integraţionism, etc. Trebuie să ştim de fiecare dată cum este poziţionat, unde se află Omul, făptura creată de Dumnezeu să se bucure de viaţa trecătoare pe acest tărâm. Restul poate să însemne multe cuvinte, dar prea puţin conţinut. Astfel, înţelegând care sunt izvoarele fundamentale ale Uniunii Europene, putem avea mereu o busolă care să ne indice dacă ne apropiem sau ne îndepărtăm de ordinea socială pe care au visat-o pentru noi strămoşii, unii dintre ei în frigul tranşeelor sau în disperarea suferinţelor pricinuite de războaie.

Umanismul Renaşterii, alt pilon al Uniunii Europene, a adus în centrul atenţiei tot omul, dar privit din altă perspectivă, a ştiinţei şi a artei. O întreagă filosofie, numită ulterior clasică, împreună cu formele avansate ale artelor au trecut fără paşaport graniţele şi au dat un nou suflu pentru identitatea europeană. Dorinţa de pace, nevoia de schimburi culturale între popoare, eficienţa colaborării dintre minţile luminate ale diferitelor ţări, ideea de justiţie socială şi de egalitate între oameni şi popoare, puse în practică treptat începând de atunci, au făcut realizabil proiectul unităţii Europene.

Mai mult decât scopurile nobile care au reprezentat pilonii unităţii noastre a stat teama de război. După ororile celor două mari conflagraţii mondiale pornite şi desfăşurate preponderent în Europa, visul de unitate europeană a devenit atât de puternic încât a împins guvernanţii ţărilor noastre să meargă mereu înainte. Sunt convins că nu se vor opri la stadiul de astăzi! Astăzi, când beneficiem de unul dintre avantajele spaţiului comun de deplasare liberă în Uniunea Europeană, atunci când ajungem în orice loc al bătrânului nostru continent, fără să vrem, paşii ne îndreaptă şi către simbolurile existente fizic ale pilonilor armoniei între popoarele noastre: mergem să vedem edificiile reprezentând civilizaţia greco-romană, tradiţia creştină, operele Renaşterii. Iată o adevărată validare a ceea ce ne uneşte în străfundurile sufletului nostru! (Conf.univ.dr. Aurelian Virgil BĂLUŢĂ)