EUGENIU NISTOR, „FILOSOFIE ŞI SPIRITUALITATE ROMÂNEASCĂ”

Afirmat, mai întâi ca poet, Eugeniu Nistor, licenţiat în filosofie, a găsit unite cele două modalităţi cognitive în filosofia lui Lucian Blaga, dedicând filosofului din Lancrăm câteva volume, dintre care cel intitulat „Lucian Blaga – filosof al culturii” a apărut şi în franceză şi italiană. Din perspectivă filosofică, s-a remarcat şi prin mai multe lucrări de teoria comunicării. Prin recentul volum, „Filosofie şi spiritualitate românească” (Editura „Ardealul”, 2014), în care adună studii apărute, iniţial, în paginile unor publicaţii cultural-ştiinţifice din ţară şi străinătate, Eugeniu Nistor ni se relevă şi ca unul dintre puţinii gânditori din ultima vreme preocupaţi de valorizarea şi valorificarea patrimoniului nostru filosofic şi spiritual. Deşi diverse, studiile reunite conferă prezentului volum un caracter unitar, istorico-filosofic, pentru că, prin cele douăsprezece capitole în care sunt grupate, realizează o incursiune longitudinală în istoria gândirii româneşti, începând chiar cu rădăcinile dacice (Zamolxis), protoromâne (Sf. Sava de la Buzău) şi renascentist transilvane (Nicolae Olahus). Urmează, în ordine cronologică, iluminismul transilvănean, cu renumiţii corifei ai Şcolii Ardelene, autorul subliniind atât activitatea acestora de ridicare culturală a conaţionalilor, cât şi implicarea lor revendicativă, alături de alţi intelectuali, prin acel „Supplex Libellus Valachorum” din 1791, pentru ridicarea românilor ardeleni la rang de naţiune egală în drepturi cu ungurii, saşii şi secuii locuitori în Ardeal. În acest context, autorul analizează şi contribuţia clericilor aromâni veniţi din Moscopole (oraş-cetate din nordul Greciei, din ţinuturile Macedoniei) la evoluţia politică şi culturală a Transilvaniei şi Ungariei în epoca modernă. Succintele analize se referă la clericii din familia Moga, dintre care Vasile Moga (n. 1774, la Sebeş) a fost bunicul mamei lui Lucian Blaga, la Anastasie Grabovschi şi nepotul acestuia, mitropolitul Andrei Şaguna, şi la familiile Mocioniu şi Gojdu. Urmează un capitol consistent despre Maiorescu şi maiorescieni, începând cu Ioan Trifu, fiu de ţărani născut în judeţul Alba, cu studii de filosofie la Pesta, care, ajuns profesor de istorie la Craiova, îşi schimbă numele în Maiorescu (subliniind înrudirea, pe filieră maternă, cu Petru Maior), participă la Revoluţia de la 1848 din Muntenia, devine profesor la Şcoala de la „Sf. Sava” şi la Şcoala Superioară de Litere de la Bucureşti şi este tatăl renumitului filosof, critic literar şi om politic (inclusiv prim ministru) Titu Maiorescu. Eugeniu Nistor face o interesantă comparaţie între teoria formelor fără fond elaborată de Titu Maiorescu în 1878 şi concepţia politică similară a lui Ioan Maiorescu. Totodată, autorul subliniază aprecierea elogioasă permanentă avută de Titu Maiorescu faţă de Eminescu şi chiar calda prietenie pe care i-a păstrat-o în anii în care poetul s-a confruntat cu o boală greşit diagnosticată şi tratată de către unii dintre medicii vremii, distanţându-se implicit de unele voci contemporane ale complotului antieminescian al guvernanţilor din acel timp, în care s-ar înscrie şi mentorul „Junimii”. Într-un capitol aparte, autorul îl înscrie în sfera contributorilor la îmbogăţirea culturii româneşti prin traduceri din literatura antică, medievală, renascentistă, modernă pe poetul de aleasă şi întinsă cultură George Coşbuc. Sunt menţionate tălmăcirile mai ales din latină ale mai multor lucrări ale unor scriitori romani, precum Virgilius, Terenţiu Afer, Catullus, sau lucrarea poetului silezian Martin Opitz, „Zlatna sau despre liniştea sufletului”, dar şi traduceri din greacă (Homer), din italiană (Dante) sau, pe filieră germană, din literaturile sanscrită, persană şi egipteană. Comparând unele strofe traduse de Coşbuc din latină cu altele ulterioare, Eugeniu Nistor găseşte traducerile coşbuciene mai expresive şi mai sugestive şi mai profesioniste prin fidelitate faţă de metrica originală.

În studiile din partea a doua a cărţii, autorul se raportează la „greii” filosofiei româneşti din secolul al XX-lea, care au conceput filosofia ca sistem al disciplinelor filosofice subîntinse de o perspectivă onto-gnoseologică: C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Lucian Blaga şi Constantin Noica. În cazul filosofiei lui Rădulescu-Motru şi celei a lui Petrovici, autorul reliefează aprecierile favorabile date acestora în interbelic, dintre cele „cumpănite, oneste şi echilibrate” remarcându-le pe cele ale istoricilor filosofiei româneşti Marin Ştefănescu (1922) şi Nicolae Bagdasar (1940), în opoziţie cu cele negative şi agresive din primele decenii ale regimului comunist (pe care nu le mai numesc), urmate de tonul la o interpretare obiectivă dată în exil de Vintilă Horia în a sa „Introduction dans L’Histoire de la philosophie roumaine moderne” (1964), ton acompaniat în ţară de istorici ai filosofiei româneşti, precum: Gh. Al. Cazan (pentru Rădulescu-Motru), Gh. Vlăduţescu, Al. Surdu, Al. Boboc, Vasile Muscă, Viorel Vizureanu (pentru I. Petrovici). Lui Blaga autorul îi consacră trei studii, toate axate pe concepţia blagiană asupra cunoaşterii: primul se referă la lucrarea „Despre conştiinţa filosofică” (1947), al doilea cercetează „metoda culturală” în cunoaştere şi creaţie din lucrarea „Geneza metaforei şi sensul culturii” (1937), iar al treilea valorifică comentariul dat de N. Bagdasar „teoriei blagiene a cunoaşterii”. Ultimul capitol/studiu trece în revistă principalele idei ale lucrărilor filosofice ale lui Noica, grupate pe trei categorii: lucrări de tinereţe cu caracter istorico-filosofic, scrieri despre rostirea filosofică românească şi cărţi de expunere a sistemului ontologic noician.

Lucrarea beneficiază de spiritul de cercetător al autorului, care ispiteşte nu numai bibliotecile, ci şi anticariatele în căutarea de cărţi rare, ceea ce se vădeşte inclusiv în cele peste 400 de note de subsol şi în bibliografia structurată pe opere şi studii şi articole în volume colective şi, respectiv, în reviste de specialitate, dar şi de talentul acestuia, finisat şi în calitatea sa de universitar, de a expune problemele abordate într-un limbaj clar şi accesibil, asemenea unui povestitor. La calităţile amintite, se adaugă şi interpretarea empatică a personalităţilor culturale cu care rezonează, dat fiind şi faptul că pe unele dintre ele le-a cultivat îndelung. De altfel, este de menţionat şi faptul că Eugen Nistor este un comunicant la ediţiile simpozioanelor naţionale „Constantin Rădulescu-Motru”, „Constantin Noica” şi „Lucian Blaga”, iar la cele desfăşurate la Târgu Mureş chiar spiritul lor organizator. (Ioan N. ROŞCA)