Eu te-am făcut, eu te omor

Că basmele au întotdeauna un sâmbure de adevăr este cât se poate de clar pentru orice țânc sau chiar și pentru cei cu părul nins la tâmple. Povestea nu e întotdeauna atât de schematică pe cât pare, pentru că nici binele nu învinge întotdeauna, nici răul nu e omniprezent. Echilibrul acestor două forțe este ceea ce ne face să „încălecăm pe-o șa” la finalul narațiunii, indiferent de modul în care se încheie epopeea: nu întotdeauna eroii ajung „fericiți până la adânci bătrâneți”.

Iată un exemplu: un nobil de viță veche, credincios până la moarte bătrânului împărat – să zicem, cel Verde, deși asta n-are nicio importanță, putea fi la fel de bine Galben sau Albastru  – simte că se apropie zilele de pe urmă ale augustului său stăpân. Ce se va alege de împărăție?  Odrasla împărătească, un bărbat trecut de prima tinerețe, mai molatic la faptă și căznit la vorbă nu prea pare hotărât nici să se așeze în scaunul de domnie și nici să se însoare pentru a prelua jumătate din împărăția vecină, cea condusă de omologul Roșu al tatălui său. Mai degrabă ar ceda propria împărăție, toată, numai să fie lăsat în pace. Cel mai mult îi plăcea să construiască falnice castele. Ridicase deja șase, chiar în inima cetății unde văzuse lumina zilei. Nu se simțea dator să explice de unde luase galbenii pentru construcție, doar știa de mic că va fi împărat, nu trebuia să dea socoteală nimănui pentru faptele sale. Cât despre popor, nu-și făcea probleme: norodul trebuia să-l iubească, deși gurile rele spuneau că nu ar fi potrivit, prea era nepriceput la toate și pe deasupra și puțin cam țâfnos din fire. Devotamentul, credința, dragostea de neam și țară, etica sau morala, cum s-ar spune în zilele noastre, îi erau de-a dreptul străine, le încuiase într-un dulap și înghițise cheia. Și o făcuse cu plăcere. Hălăduia toată ziua prin păduri, distrându-se nevoie mare în compania unei cete de nevolnici care îi țineau isonul.

Nobilul, credincios cum spuneam, continua să-l susțină, în ciuda semnelor prea puțin încurajatoare. Îl ocrotise și se străduise să-l învețe mânuirea deopotrivă a spadei, a legii, a cuvintelor, a politicii, să îi cultive dragostea pentru toți supușii, nu numai pentru cei care îl aprobau în tot ce face sau spune, în rarele momente când chiar făcea ceva. Îl învățase, încă din fragedă pruncie, cu băile de mulțime, îi scrisese discursurile triumfătoare, nedându-și seama că tiradele sforăitoare și ovațiile mulțimii adunate la ordin îl vor transforma într-un mic despot. Ba chiar strigase în gura mare pe la unele adunări, din toți rărunchii Cine e cel mai frumos? Cine este cel care ne poate conduce către…? Degeaba. Odrasla luase totul în glumă, crezând că tronul i se cuvine de drept. Tot bătrânul nobil îi luase la rost pe cei care îi tot spuneau că flăcăul nu e potrivit pentru a purta coroana, că e nepregătit, că e prea necopt și prea înfumurat, că disprețuiește plebea și că împărăția se va duce de râpă, că ia ce nu i se cuvine, că, la cum se poartă, parcă nici n-ar fi os domnesc. Nu i-a ascultat, a crezut în omul pe care îl crescuse de mic, sperând că va scoate împărat din el, până când, într-o bună zi, s-a văzut despuiat de toate onorurile și cinstea câștigate în luptă dreaptă. Țareviciul își arătase adevărata față și odată cu ea și colții ascuțiți. Se apucase să vorbească de capul lui în piața publică, înlocuind hlamida aurită cu vorbe de ocară, cu gesturi deșănțate, cu discursuri spumegând de ură. Ba chiar ajunsese să-și vândă propria împărăție, hotărnicită cu sângele strămoșilor săi, unor dușmani de aiurea mirați că obțin atât de ușor ceea ce încercaseră de secole să ia în stăpânire cu sabia sau cu diplomaticească încrâncenare.

Nobilul s-a trezit brusc din visul pe care îl trăise. Se freca la ochi nevenindu-i să creadă. Unde era falnicul bărbat pe care îl pregătise pentru a se așeza în slava tronului? Ce se întâmplase cu el? Pribeag și părăsit de toți, rămas cu o mână de oameni în jurul său, bătrânul nobil se întreabă și astăzi unde a greșit și ce ar putea face pentru a îndrepta lucrurile. Câteodată, principiul „eu te-am făcut, eu te omor” nu funcționează. Mai ales atunci când impostura cuibărită și încălzită la sân se transformă în normalitate. O normalitate acceptată de toți supușii cu o candoare și o resemnare greu de deslușit. Răul din basme coboară, uneori, în realitate, unde, mă tem, este mult mai greu de învins decât în poveștile cu împărați de orice culoare ar fi ei. (Dragoş CIOCĂZAN)