Eşecul lui Espinas

Ceva nou sub soare a apărut, totuşi. Eram obişnuiţi să privim evoluţia omenirii ca pe o linie dreaptă ţâşnind în sus, triumfal, până spre marginile graficului, fără porţiuni încovoiate, fără paliere, că doar aşa am străbătut lungul drum de la antropoidul tremurând în peşteri la fiinţa elegantă de astăzi, care a înlocuit suliţa sau bâta cu ultimul tip de i-phone. Semi-maimuţoiul din grotă s-a transformat în primata gânditoare, raţională, chinuită de obsesii etice şi de scrupule morale. Spencer considera societatea drept forma superioară a unui organism viu. Nu am căderea să îl contrazic, însă nici un organism viu nu este, nu poate să fie perfect. Dacă ar fi aşa, lumea ar fi un loc mai bun. Civilizaţia umană este, totuşi, una maşinistă în care morala şi etica au ţinut până mai deunăzi pasul cu evoluţia tehnologică, asigurând acel plăpând strat protector necesar păstrării aparenţelor. Spuneam că se profilează ceva nou sub soare, un fenomen din ce în ce mai vizibil, cu o influenţă uriaşă asupra organismului social: morala şi etica nu mai ţin pasul cu tehnologia. Pentru prima dată, între tehnologie şi normele sociale nu numai că se profilează o prăpastie, dar cele două încep să devină divergente. Paradoxal, cu cât suntem mai civilizaţi, devenim mai agresivi cu noi înşine şi cu cei din jur. Toate vechile doctrine se abat de la regulile şi conceptele care le-au definit, iar doctrinele mai noi au tendinţa de a se transforma în dogme. De exemplu, ştiinţa economică devine din ce în ce mai mult un conglomerat de relaţii matematice şi statistice bazate mai degrabă pe dogme decât pe realitate. În politică, ideologia se transformă în sectarism. În artă, predomină clişeele, iar în societate, un fel de o homines ad servitutem paratos pe dos. Am ajuns să ne simţim mai liberi atunci când suntem singuri, şi asta nu neapărat din cauza instinctului de conservare. Dacă în Evul Mediu timpuriu am trecut de la concept la normă, acum facem drumul invers. Legea are tendinţa de a deveni un surogat al dublei măsuri, la bunul plac al individului liber să facă ce vrea cu el şi cu cei din jur, în ciuda adevărului sau a evidenţelor. Libertatea nu mai este ceea ce îţi permite legea să faci, ci o reîntoarcere la filosofia grotei, un fel de libertarianism vecin cu anarhia. Consecinţele sunt, în primul rând, destructurarea statului şi manipularea prin mijloacele, accesibile tuturor, oferite de noile tehnologii de comunicare.

Aici, Alfred Espinas s-a înşelat amarnic, considerând că orice activitate umană lipsită de eficienţă nu îşi are rostul, fiind, de fapt, o îngrozitoare risipă de resurse şi energie, şi neavând nici un motiv să existe. Trăim într-o lume care fuge de eficienţă cu o râvnă demnă de un scop mai bun, şi totuşi, această lume există în continuare, nu pare să fie deranjată de propria superficialitate. Şi asta în toate domeniile, mai cu seamă în politică, deşi în acest ultim caz mai există o speranţă: cine, cu ce şi cât de inteligent umple urnele de vot. Dacă se osteneşte să o facă. Eşecul lui Espinas ar fi trebuit să constituie un semnal de alarmă, dar nu este aşa. Ineficienţa nu mai deranjează pe nimeni, aproape nicăieri în lume, face parte din cotidian. Opţiunile sunt definite emoţional, nu în logica utilităţii, a eficienţei. Perspectiva lucrului bine făcut, a respectării legii, a bunului simţ, a egalităţii de şanse, a însăşi evidenţei unor realităţi sau fapte este respinsă ab ovo, fără argumente. Alegerea se face umoral nu raţional, fără a ţine cont de efectul ineficienţei măcar a propriei persoane, dacă nu asupra societăţii ca tot. Astfel, din păcate, sunt alterate libertatea de esenţă şi conştientizarea limitelor, deschizând calea unui soi de liber-arbitru viciat de aceeaşi nefastă ineficienţă. Suntem puşi în faţa unui fenomen socio-cultural fără precedent, care pune în pericol evoluţia omenirii pe plan etic şi moral, transformând-o în prizonierul tehnologiei, aceasta din urmă devenind mai raţională şi mai eficientă decât omul însuşi. Studiind originile tehnologiei, acelaşi Espinas considera că nicio ştiinţă nu este completă fără recursul la biologic, la viu. Nu putem decât spera că a avut dreptate, altfel suntem pierduţi. (Dragoş CIOCĂZAN)