„Eroi veşnic vii”

„Cine moare pentru Patrie trăieşte veşnic”.

Personalitatea lui Nicolae Mareş, descoperită, din păcate, mult prea târziu, m-a fascinat prin varietatea şi profunzimea preocupărilor sale pur cărturăreşti, de iubitor de oameni, de Ţară, de cultură, de bine, de adevăr şi de viaţă.

Născut la 18 aprilie 1938 în localitatea Măgurele din Prahova, debutând în 1965 în „Viaţa studenţească”, Nicolae Mareş şi-a construit cu modestie şi râvnă o carieră diplomatică autentică şi o operă cu reale contribuţii privind relaţiile româno-poloneze, activitatea providenţială a Papei Ioan Paul al II-lea (cu origini care vin din transhumanţa românească pe meleaguri poloneze), cel care a devenit, prin glasul şi la cererea expresă a credincioşilor, Sfântul Ioan Paul cel Mare (Nicolae Mareş a scris cele mai profunde cărţi în limba română despre personalitatea acestuia), precum şi despre alte personalităţi istorice şi culturale de talie europeană. Pentru aportul său în această direcţie, actualul Pontif, Papa Francisc, i-a decernat, în anul 2015, înalta distincţie „Pro Ecclesia et Pontifice”, fiind primul român, primul ortodox, care se poate mândri cu acest înalt ordin. (Ca fapt divers, în legătură cu acest ordin, menţionez ca Regina Beatrix a Olandei, deţinătoare şi ea a Ordinului „Pro Ecclesia et Pontifice”, l-a trecut, printre zecile sau sutele de ordine pe care le deţinea, pe primul loc.)

În diplomaţie, a trecut prin concurs prin toate treptele diplomatice, respectiv, la cea de ministru plenipotenţiar, fiind, de fapt, Ambasadorul cultural al României în Polonia, unde a lucrat circa 20 de ani. A fost directorul Centrului Cultural din Paris şi director al Direcţiei Relaţii cu Românii din Afara Graniţelor din Ministerul Afacerilor Externe, primul şef al Misiunii diplomatice din Skopje.

Din februarie 1993, la Vatican, până în 2004, la Castel Gandolfo, a fost primit de Suveranul Pontif, azi Sfânt, ale cărui „Poeme” le-a tradus şi publicat în româneşte, cu prefaţa lui Ioan Alexandru şi postfaţa semnată de el, ca şi alte florilegii de „Poezii alese”, nu în ultimul rând substanţiale volume biografice: „Ioan Paul al II-lea, papă pentru mileniul al III-lea” (2000), „Receptarea Papei Ioan Paul al II-lea în România” (2004), „Ioan Paul al II-lea – un Papă Sfânt” (2009), „Sfântul Ioan Paul cel Mare” (Editura Academiei Române, 2019). Din toate aceste volume rezultă că Papa Ioan Paul al II-lea a iubit România, implicându-se plenar în destinul ei dimpreună cu prietenul său, patriarhul de veşnică pomenire, Teoctist (vezi Tudor Nedelcea, „Biserica şi societatea”, Craiova, Editura „Sitech”, 2019, p. 208-217). Amintim că celebrul Papă a trecut la cele veşnice la 2 aprilie 2005, orele 21 şi 37 minute, a fost beatificat la 1 mai 2011 şi canonizat la 27 aprilie 2014, în prezenţa a peste 200 de şefi de stat şi de guverne, şi, în mod ruşinos, în absenţa preşedintelui României de tristă amintire, Traian Băsescu.

Ca scriitor, Nicolae Mareş s-a remarcat prin publicarea unor volume proprii de poezii, aforisme, de istorie şi critică literară. A semnat şase volume despre înaintaşul său la Varşovia, Lucian Blaga, nefiind îndeajuns de cunoscut şi nerecunoscându-i-se meritele incontestabile în peisajul literar românesc contemporan, unde funcţionează… bisericuţele. Vom enumera doar câteva volume din acest domeniu: „Diplomaţia politică, spirituală, culturală” (2010), „Lucian Blaga – diplomat la Varşovia” (2011), „Eugen Ionescu, diplomat român în Franţa” (2012), „Lucian Blaga. Epistolarul de la Academia Română” (2012), „Lucian Blaga în limba polonă” (2014), „Relaţii româno-polone în context central european” (2012), „Raporturi româno-polone de-a lungul secolelor” (2013), „O stea pe cerul românesc: Regina Maria” (2019), „Centenar româno-polon” (2018), „M. Eminescu în limba polonă” (2018), „ Artă şi literatură” (2019), „Lucian Blaga – traducător-traductolog” (2020), „Eminescu – Polonia” (2021), „N. Iorga şi Polonia” (2021) etc.

Veşnic tânăr şi cotrobăitor prin arhive, Nicolae Mareş ne-a dăruit în 2023 o nouă carte: „Eroi veşnic vii”, cu ilustraţiile celebrului Czeslaw Dzwigaj, în editura bucureşteană a Fundaţiei Culturale „Memoria”. Este consemnată pentru posteritate tragedia celor peste 10.000 de eroi români morţi în Primul Război Mondial pe teritorii străine (prusac şi austro-ungar), actualmente aparţinând Poloniei.

Pe lângă omagierea acestor eroi, Nicolae Mareş are şi un motiv sentimental: bunicul său, Tudor Mareş, luptător la baionetă, a murit în 1917, luptând împotriva armatei germane, iar tatăl său, Dumitru Mareş, vânător de munte, a fost rănit la Kerci şi Sevastopol.

Nicolae Mareş subliniază, dureros, un adevăr: aceşti „eroi veşnic vii” au fost daţi uitării de conaţionalii noştri, episod trist considerat tabu, nefiind amintit nici cu prilejul „Centenarului Unirii” de la 1 Decembrie 1918.

Patriot cu fapta, în marginile adevărului istoric, Nicolae Mareş scoate la lumină drama acestor eroi români, dosar declanşat în 2013, de Asociaţia „Eroii Neamului”, dorind să planteze simbolic în Ţară peste două milioane de copaci, în memoria celor peste 1.200.000 de militari români morţi în cele două conflagraţii mondiale din secolul trecut, militari trecuţi în „neagra uitare” de „guvernanţii perioadei 2013-2022”. Mai mult, consemnează autorul un fapt incredibil: cele trei timbre comemorative, elaborate pentru marcarea Centenarului Tratatului de la Trianon din iunie 2020, au fost oprite de la difuzare!

 Aducând în actualitate drama militarilor români care-şi dorm somnul de veci în spaţiul polonez, autorul pune iarăşi punctul pe i: „Nu cunoaştem să fi existat în toată perioada de referinţă o idee sau un gând de cinstire a lor, prin fapte, aşa cum au dovedit-o polonezii, francezii şi ruşii în situaţii similare”, cu excepţia românilor înmormântaţi în provinciile Alsacia şi Lorena, azi în Franţa. „S-a încălcat grosolan – continuă cu mâhnire şi îndreptăţire autorul – jurământul solemn luat de bravii înaintaşi, de cei care au realizat România Mare şi care au hotărât, la Adunarea de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, că ei şi posteritatea se vor închina veşnic memoriei lor. S-au uitat cu desăvârşire spusele Dascălului neamului românesc, N. Iorga: «Neamul este etern prin cultul eroilor»”. De mormintele românilor din Franţa din Primul Război Mondial s-au ocupat două mari Doamne: Regina Maria şi poeta-diplomat Elena Văcărescu, gonită din Ţară de regele Carol I pentru a întrerupe relaţia ei de prietenie-iubire cu prinţul moştenitor Ferdinand.

Această dramă a militarilor români din timpul primei conflagraţii mondiale – armata austro-ungară fiind prima care a deportat militari luaţi prizonieri la sfârşitul anului 1916 – a devenit subiect tabu în raporturile polono-române, românii aflând despre această dramă a conaţionalilor săi „decedaţi în condiţii nemiloase”, draconice, în lagăre germane existente azi pe teritoriul polonez – abia în septembrie 2007, la un seminar româno-polon ţinut la Suceava.

Pe meleagurile poloneze, în intervalul 1916-1918, au căzut prizonieri peste 40.000 de români, din care peste 10.000 au sfârşit tragic şi inuman. Nicolae Mareş explică de ce timp de un veac istoriografia românească nici n-a pomenit despre aceşti eroi morţi în Polonia, ajungând la o concluzie dureroasă, gravă: „Patria nu s-a dovedit a fi până acum în vreun fel recunoscătoare bravilor eroi români”.

Gândul lui Nicolae Mareş s-a îndreptat spre contemporanul său, Klaus Werner Iohannis, scriindu-i, la 23 decembrie 2014, „cu speranţa că în timpul mandatului Excelenţei Voastre veţi ridica ţara pe noi culmi de progres şi – poate – de prosperitate şi bună înţelegere”. Speranţe deşarte, cum s-a dovedit în toate preşedintele (al nostru!?), N. Mareş cerându-i înaltul patronaj spre a fi comemorat Spiru Haret şi „Eroii Neamului căzuţi la datorie în cele două conflagraţii mondiale”, ca tribut de sânge plătit de poporul român. Cu reală mâhnire, N. Mareş recunoaşte că „preşedintele României n-a mişcat în această direcţie niciun deget” (şi poate tocmai pentru asta doreşte căpetenia NATO!).

În contrast cu ignoranţa, indiferenţa autorităţilor române, N. Mareş explică atitudinea Franţei, Angliei, Italiei, Rusiei (ţaristă şi sovietică) faţă de eroii lor morţi în Polonia.

Cartea lui Nicolae Mareş, Eroi veşnic vii, cuprinde documente de arhivă de importanţă deosebită, lista eroilor români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi înhumaţi la Gdansk, evidenţa militarilor români care au murit în lagărul din Lambowice, cei înhumaţi în cimitirele din Myslowiice, Markajmy, Cracovia, date istorice terifiante despre lagărele de la Tuchola, Czersk.

Demne de semnalat sunt demersurile scriitorului şi diplomatului Nicolae Mareş pe lângă autorităţi pentru realizarea Proiectului „Eroii Neamului Eroi Veşnic Vii”, alte documente referitoare la acelaşi subiect, memorialistica românească privind spaţiul concentraţionar central-european, comunicări privind puieţii sădiţi în Ţară, repartizaţi pe ocoluri silvice, o listă olografă cu cei 506 prizonieri români înhumaţi la Markajmy, bibliografia, CV-ul autorului.

Recenta carte a lui Nicolae Mareş, Eroi veşnic vii, îmbogăţită cu imagini şi fotografii concludente, este de un real folos Ţării şi locuitorilor săi (chiar şi autorităţilor), contribuţia ei la cunoaşterea adevărului istoric fiind indubitabilă. (Tudor NEDELCEA)

Volumul Eroi veşnic vii, de Nicolae Mareş, a fost lansat miercuri, 18 octombrie 2023la Fundaţia Europeană Titulescu – Centrul de cercetare.
Au participat: prof.univ. dr Constantin GEAMBAŞU, Universitatea Bucureşti, Dr Ion CONSTANTIN, istoric, diplomat, prof.univ. dr. Dumitru PREDA, Director ştiinţific al FET, dr. Nicolae MAREŞ, filolog, istoric al relaţiilor internaţionale, diplomat.
Moderator: prof.univ. dr Adrian NĂSTASE, preşedintele Fundaţiei Europeană Titulescu.
Evenimentul s-a desfăşurat la Casa Titulescu, Şos. Kiseleff nr. 47, sector 1, şi a fost transmis live pe pagina de Facebook şi canalul de YouTube al Fundaţiei.