„Era aşa, ca un fum…”

• Iulian Moreanu. Femeia de fum, 2021, Editura Detectiv literar. Coperta: Florin Dochia.

Să vă spun? Să nu vă spun?! L-am prins pe autor! Pretinde că Tom, creatorul din proza care dă titlul volumului – Femeia de fum, şi-a schimbat numele, că nu acesta este numele lui! ( Cei care au mai apucat să locuiască în satele româneşti, la bunici sau la părinţi, îşi aduc aminte de o tradiţie: când un copil era foarte bolnav era dat pe geam, cu un soi de descântec, şi i se schimba numele, ca să fugă nenorocul, boala, moartea să nu-l mai recunoască, să i se schimbe destinul. Cunosc astfel de persoane care într-un fel sunt numite în actele oficiale şi altfel sunt cunoscute în comunitate! Poate era şi Tom în aceeaşi situaţie, deşi nu altcineva i-a schimbat numele, ci el însuşi, spune autorul, dar  nu a scăpat de „boala” creaţie, şi nici de moarte). De fapt, cititorul care sunt crede că Tom este încă o ipostază (reuşită) a lui Cristian Anghel, eroul în căutarea eternului feminin. Nenumit, Cristian observă, consemnează neputinţa lui Tom de a pune pe hârtie femeia de fum sau abur. Nebunia, obsesia lui Tom se petrece aici, între noi, îl putem întâlni oricând sau, într-o criză de sinceritate, suntem chiar noi, femeie sau bărbat. Pentru că cine nu este în căutarea perfecţiunii, a iubirii, a frumosului?! Nu veţi şti dacă am dreptate decât după ce veţi citi cartea. „Era aşa, ca un fum… sau mai degrabă ca un abur. Şi el era tot cam ca un fum. Sau mai degrabă ca un abur…”

Fiecare dintre proze – Femeia de fum, Cântăreţul de canţonete, Ştirista, „A zis să-ţi spun că el era…”, Bătrânul cabanier, „Nobel”-ul local – tratează condiţia umană cu frumos şi urât, misterul, căutarea şi creaţia. Poveştile şi scrisul lui Iulian Moreanu sunt „periculoase”. Pentru că pot fi ale mele, ale tale…Şi putem să credem că este foarte uşor să le destăinuim scriind şi noi. Sigur, dacă avea harul autorului! Una dintre calităţile prozatorului este simplitatea aparentă.  Parcurgi cele 170 de pagini, dintr-o suflare, şi intri într-o stare. Trebuie să revii şi abia aşa, transpus/ă, începi să înţelegi.

Cristian şi Florentina, adică El şi Ea, ţes o plasă din întâmplări niciodată fără un „ceva”, care să te facă să devii… coautor. Nu ştiu dacă asta îşi doreşte autorul, poate nici nu este aşa. Dar eu mă simt luată de mână şi dusă până în miezul poveştii, unde sunt lăsată să mă descurc. Îmi place încrederea pe care Iulian Moreanu o are în cititorii săi! Fiecare descoperă în felul său cheia şi fiecare poate să „adapteze” povestea. Mulţi vom descoperi/ redescoperi trăiri, întâmplări, amăgiri, fericiri, drame, tragedii, pe care le-am trăit sau în preajma cărora am fost. Pe toate le îmbracă Iulian Moreanu în catifeaua poveştii benigne, chiar dacă, uneori, subiectul este malign.

Toată cartea îmi place, dar aş vedea de mai multe ori „filmele” având  scenariul bazat pe Femeia de fum, „A zis să-ţi spun că el era…”, Bătrânul cabanier. Ceea ce nu înseamnă că  Ştirista, Cântăreţul de canţonete, şi„Nobel”-ul local nu sunt foarte interesante şi frumoase.

V-am mai spus! Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt! Citiţi şi acest volum, definitoriu pentru genul „proză scurtă”. (Mioara VERGU-IORDACHE)