Empatie mecanică

Pe vremea aceea drujba nu fusese încă inventată iar România era toată un codru de nepătruns. În pădurile atât de dese încât lumina zilei îşi făcea cu greu loc nu erau nici pădurari, nici „oengeuri” gureşe. Dar tâlhari, tâlhari erau. Mulţi. Pândeau rădvanele aurite la răscruci şi se repezeau să fure inima şi aurul domniţelor. Fugeau boierii doar în iminei şi izmene, ridicând laudă Domnului că au scăpat cu viaţă. Dar, vedeţi dumneavoastră, hoţii de codru aveau o oarecare utilitate socială: de frica lor, nu intra nimeni în pădure la furat de lemne. Astăzi, tâlharii nu mai fură sărutări şi pungile de la chimirul călătorilor, ci pădurea însăşi. Cu totul. Chelesc dealuri şi munţi întregi, sub ochii mereu închişi ai unor autorităţi care îşi folosesc mâna dreaptă pentru a vota legi pe care nimeni nu le va respecta vreodată, iar pe cea stângă, pitită la spate, pentru a încasa paraîndărătul rezultat din vânzoleala de camioane şi trenuri care, încărcate cu codrii ucişi ai României, iau drumul străinătăţii.

Vom lăsa moştenire strănepoţilor noştri o ţară cu dealuri pleşuve, măcinate de şuvoaiele pe care nimic nu le va mai putea opri, niciodată, pentru că nu vor mai fi rădăcini care să le ţină pe loc. O mână de oameni luptă singuri cu drujbele venite de aiurea să ne radă pădurile. Hăituiţi, bătuţi, ameninţaţi cu moartea, intimidaţi prin campanii de presă bine ticluite, ignoraţi de autorităţi şi daţi în judecată de hoarde de avocaţi bine plătiţi, aceşti adevăraţi luptători nu s-au gândit nicio clipă să renunţe. Unii au plătit cu viaţa. S-a dovedit în instanţă, prin probe de netăgăduit, că un ministru a fost otrăvit lent în propriul birou pentru că propusese o lege care face imposibile tăierile ilegale de copaci. Am văzut activişti de mediu desfiguraţi în bătaie de mardeiaşi tocmiţi de companiile care fac legea în păduri. Am auzit de gatere ilegale, de pădurari asasinaţi. Am urmărit imagini cu locurile şi oamenii care comit aceste abuzuri înfiorătoare şi, mai apoi, am aflat că nu li s-a întâmplat nimic. Oricine are cât de cât un simţ al conservării biologice nu se poate să nu fi avut o strângere de inimă privind imaginile din elicopter cu parcuri naţionale devastate, cu întinderi nesfârşite de cioturi moarte al căror rezultat deja începe să se simtă: respirăm mai greu în marile oraşe şi nu numai, perioadele de secetă se îndesesc, furtunile sunt din ce în ce mai distrugătoare, sute de specii de animale, plante şi insecte au ajuns în pragul extincţiei.

De cealaltă parte, instituţiile şi funcţionarii statului, frecându-se fericiţi pe burtă. Am făcut-o şi pe-asta! Nici urmă de empatie, poate doar un reflex automat, un zâmbet fals şi o grijă simulată. Agerii noştri procurori nu se autosesizează decât dacă e rost de vreo gâlceavă politică. Chestiile astea despre mediul natural nu sunt de viitor, nu e rost de vreo promovare. De pe pista însorită, câteva personaje sus-puse ne privesc proţăpite pe schiuri, stând la braţ zâmbitori cu nişte oameni a căror înfăţişare aduce a drujbă, al căror miros de răşină moartă şi bani murdari a devenit insuportabil. După câteva coborâri, se vor urca fericiţi în limuzinele lor luxoase şi vor demara nepăsători. Nu au avut timp să vadă mulţimea de cioturi de pe marginile drumului. După ei, nu rămâne decât acel surâs mulţumit, câteva conturi burduşite, şi căutătura încărcată de  o empatie mecanică, caracteristică maşinăriilor cu comandă program. În curând, mersul prin pădure va fi doar un exerciţiu de imaginaţie. Unul foarte dificil. (Dragoş CIOCĂZAN)