Elite, oglinzi şi alte iluzii amuzante

Avem o intelighenţie de serviciu, o specie aparte de autoproclamată floră intelectuală: elitistul indignat. Reprezentanţii speciei sunt uşor de recunoscut. Nu după ideile emise – în general, obositor de previzibile –, ci după tonul folosit când expun sau pur şi simplu zic câte ceva: un amestec de oboseală aristocratică, infatuare studiată şi dispreţ pedagogic. „Ce ne facem cu atâţia proşti?” răsună, deloc retoric, întrebarea. Proştii sunt vinovaţi de toate neajunsurile naţiunii, de la traficul aglomerat, cozile de la ghişee, frigul din case şi preţurile combustibililor până la complicatele probleme de geopolitică sau metafizică. În fond, prostul a devenit materia primă a industriei culturale autohtone. Fără el, rafturile s-ar goli, talk-show-urile ar rămâne fără oxigen, iar elitele ar fi nevoite să facă un exerciţiu periculos: să vorbească despre ele însele. Or, asta ar crea o oarecare stânjeneală. Pentru că, dacă dăm deoparte cortina cu sclipici, descoperim lucruri mai puţin comode: aceiaşi oameni care astăzi măsoară inteligenţa naţională la milimetru au trecut, nu demult, prin epoci în care busola morală se recalibra zilnic. S-au suspectat reciproc cu o pasiune demnă de romanele poliţiste, s-au fâţâit în voie de la un partid la altul, s-au turnat între ei cu rigoare administrativă, au făcut compromisuri cu o graţie aproape coregrafică. Unii au fost victime, alţii complici, mulţi – şi una şi alta, în funcţie de epocă. Iar din retuşuri a ieşit portretul actual: elita ca instanţă supremă, tribunal ambulant, sirenă şi far în acelaşi timp. Luminează şi avertizează – mai ales asupra pericolului numit „ceilalţi, proştii”. Fiindcă ei nu scriu neapărat cărţi, ci rechizitorii, urmate de sentinţe, condamnări şi execuţii. Le place să pună etichete. Aceşti foşti acrobaţi ai adaptării morale pozează în faruri ale naţiunii. Luminează, desigur, dar mai ales pe ei înşişi. Restul rămâne într-o penumbră vecină cu dispreţul şi ignoranţa. E un soi de iluminare care merge până la cele mai mici detalii, adică până la adăugarea unui „h” nobiliar după una dintre consoanele prezente în numele de familie sau de botez.

Neagu Djuvara a avut, poate, dreptate. Dacă elitele au fost, într-adevăr, o grefă artificială, un cap aşezat pe trunchiul fragil al unei naţiuni în formare, încă prea slabă pentru a-l susţine, înseamnă că altoiul încă nu s-a prins. Între timp, acelaşi trunchi – această entitate persistent necooperantă şi foarte proastă – a continuat să crească după propriile reguli, să supravieţuiască, ignorând instrucţiunile de utilizare furnizate de altoi. Rezultatul? O prăpastie pe care elitele o descriu cu o încântare aproape ludică. Cu cât e mai adâncă, cu atât metaforele sunt mai frumoase. E o relaţie complicată: poporul e suficient de „prost” încât să fie dispreţuit, dar suficient de numeros încât să fie indispensabil – ca public, ca electorat, ca plătitor de taxe, ca pretext. Şi totuşi, poate cea mai subtilă ironie este alta: elita care deplânge prostia generalizată nu îşi pune niciodată întrebarea dacă nu cumva a contribuit la fenomen. Nu prin lipsă de inteligenţă, ci prin dispreţ. Pentru că dispreţul nu educă, ci izolează. Turnul de fildeş poate fi o movilă de lut. E o didactică negativă: îi spui omului că e prost suficient de des şi, în cele din urmă, fie te ignoră, fie te înjură, fie îţi dă dreptate – dar, în toate cele trei cazuri, dialogul e mort. Adevărul incomod este că o elită care are nevoie de „proşti” pentru a-şi demonstra superioritatea nu e o elită, ci o oglindă deformată. Iar când se uită în ea, vede exact ceea ce vrea: nu realitatea, ci propriul chip transformat artificial în legendă. O iluzie strigată în gura mare: nu e suficient să priveşti de sus, e nevoie să ştii cum, când şi de ce o faci, să-ţi pui întrebarea „De ce sunt proştii proşti?” şi să te osteneşti să faci ceva pentru a-i lumina la minte şi a scăpa societatea de ei. Da, avem o problemă serioasă cu prostia. Nu pentru că ar fi prea multă, ci pentru că este distribuită extrem de inegal: unii o consumă, alţii o produc, iar cei mai vocali o exploatează editorial. Iar aroganţa, dublată sau nu de un umor rafinat, se ştie, e selectivă – mai ales când e cultivată în sere intelectuale cu circuit închis. (Dragoş CIOCĂZAN)