Ele

Istoria are prostul obicei de a cataloga eroismul drept o calitate aproape exclusiv masculină. Tratatele, compendiile, enciclopediile abundă în „bărbaţi de stat”, viteji şi războinici care au traversat epocile istorice, de la comuna primitivă încoace, cu sabia în mână, cu faţa bărboasă acoperită de vizierele coifurilor şi cu pieptul împlătoşat în zale. Ei au „făcut” istoria, ei au pierit pe câmpurile de bătălie, ei şi-au lăsat o mână, un picior sau un ochi, sau sângele prin tranşeele săpate de omenire pentru a-şi demonstra, prea des, că desprinderea de regnul animal mai are încă o cale lungă de bătut până să fie complet împlinită. De la simplul ţăran, meşteşugar sau proaspăt absolvent de şcoală cu ştaif şi până la capetele încoronate sau şefii de trib cu ţestele împodobite cu pene şi amulete, toţi sunt eroii consemnaţi în catastife, ba chiar, unii, canonizaţi, sanctificaţi, înfăţişaţi în picturi, călare sau per pedes. Pe ei, şi numai pe ei îi cântă legendele scrise sau cântate.

Dar ELE unde erau în tot acest timp? Ele, mamele, nevestele, fiicele, nurorile, bunicile, mătuşile, ţiitoarele cu ce se ocupau în lipsa eroicilor lor bărbaţi? Aici, cărţile de istorie amuţesc. Nu ne vorbesc, decât foarte rar, despre femeile care roboteau zi şi noapte în spatele frontului, care coseau, ţeseau, lucrau la strung şi răbdau de foame pentru ca bravii luptători să aibă cu ce să se îmbrace, încalţe, hrăni. Nici despre sacrificiul zecilor de mii de asistente, infirmiere, femei-medic sau lucrătoare în fabricile de armament, în serviciile poştale sau în birourile serviciilor de informaţii nu se suflă o vorbă. Cum au reuşit ele să supravieţuiască, cum şi-au crescut copiii rupându-şi de la gură puţinul pe care abia îl căpătau zilnic, cum au arat şi semănat singure, cum au tăiat copaci şi au durat case sau grajduri, cum şi-au tocit încălţările pentru a ajunge la locul de muncă de unde abia dacă primeau câţiva bănuţi, cum au îngrijit şcolile, cum au săpat adăposturi, cum au adus pe lume prunci singure, la lumina lămpilor cu gaz, cum au secerat recoltele sărăcăcioase cu palmele brăzdate de sânge, cum priveau zilnic spre poartă aşteptându-l pe „el”, vestitele volume despre care vorbeam nu se prea ocupă. Nu ştiu dacă este vorba despre misonigismul care transcende timpurile de la Eva până în zilele noastre, conform căruia ELE au rolul social bine definit, acela de a spăla obiele, de a manevra cu dexteritate oalele şi lingurile, şi de a naşte prunci sănătoşi pe care, mai apoi să îi crească şi să îi ocrotească până îşi iau zborul. Dar cum istoria rămâne, aşa cum ştim, o cocotă, iar rolul femeilor în societate tinde să crească, nu putem decât spera într-o adevărată revoluţie în gândirea socială. Mai ales că bărbaţii de astăzi, ameţiţi de tehnologie, nu prea mai poartă bătălii cu sabia în mână, ceea ce îi poate face, la un moment dat, să-şi deschidă ochii. Şi inima. (Dragoş CIOCĂZAN)