Egali în mediocritate?!

Cei mai în vârstă poate îşi aduc aminte, era o snoavă, cam aşa: „Ce face un om când nu are ce face? Se dezbracă şi-şi păzeşte hainele!” Rezolvaserăm toate problemele din învăţământ şi ne rămăsese una, aceea cu premierea copiilor! Şi dă-i dezbatere! Mai importantă decât alte recente hotărâri: o singură medie anuală, fără teze, fracţionarea anului şcolar – pe criteriul „pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese!?” -, programarea aleatorie a vacanţelor… Învăţământul preuniversitar stă pe nisipuri mişcătoare. Îmi pare că a devenit o caleaşcă scăpată de sub control. Desele schimbări, calchierea unor sisteme din alte ţări, societăţi care au alte mentalităţi, alte tradiţii, altă dotare, alte programe, alte cadre didactice, aproape au destructurat un sistem pe baza căruia, totuşi, ţara noastră a evoluat. Pentru că trebuie să recunoaştem că fără un învăţământ primar, gimnazial, liceal de valoare nu putem avea un învăţământ superior de succes, nu putem avea cercetare, nu putem avea valoare. Este temelia unei construcţii pe care ne-o dorim solidă. Dar doream să vă invit să ne gândim împreună la acest „amănunt” cu privire la festivităţile de premiere, de fapt, la evaluarea, la notarea elevilor, la clasamentul lor. Sunt necesare, sunt inutile, sunt discriminatorii, cum sunt ele? De ce şi pe cine deranjează? Am citit amintirile unor foşti copii care au fost defavorizaţi de învăţători, de profesori şi nu au ajuns să ia premiu cu coroniţă. Urât! Notă proastă pentru aceste cadre didactice. Alţii spun că elevii cu rezultate slabe vor fi fiind frustraţi. Păi de ce? Că nu iau premiu sau pentru că nu învaţă? Că unii elevi sunt foarte buni numai la anumite materii. Excelent! Să fie premiaţi pentru performanţa lor. De ce să nu promovăm meritocraţia? Cine împiedică pe cine să-i evidenţiem şi pe „enciclopedişti” (ce frumos ar fi!) şi pe aceia excepţionali pe un anumit domeniu?! De ce şi cum s-ar supăra? Pe cine dorim să protejăm? Cum sunt stimulaţi copiii să înveţe mai mult? Cum învaţă competiţia reală? Cum se recunosc, cum se apreciază ca valori? E adevărat, se întâmplă ca în unele cazuri premierea să nu ţină seama de calităţile elevului, ci de ale părintelui! (Nici cadrele didactice nu sunt toate un lan de grâu fără neghină!) Dar pentru aceste accidente nu trebuie să facem rău tuturor copiilor! În majoritatea familiilor, copiii ştiu că fiecare om munceşte, că părinţii lor merg la serviciu – la stat sau la privat – şi pentru munca prestată primesc un salariu. Cine munceşte mult şi bine are mai mult. (Ştiu ce gândiţi. Dar sper că zilele pe care le trăim azi sunt un accident în evoluţia societăţii noastre.)  Copiii află că munca lor este învăţătura. Pentru această muncă sunt recompensaţi cu note, salariul lor. La sfârşitul anului, cine a muncit mai mult şi mai bine primeşte recunoaşterea comunităţii, un premiu, o diplomă, o menţiune. Pe cine deranjează concurenţa, competiţia între copii? Dacă nu-i exagerată, ambiţia este o calitate. Fără efort nu există succes. (Mioara VERGU-IORDACHE)