Ecranele care ne transformă. O diagnoză fenomenologică de Alessandro Denti

La Editura Fundaţiei „România de Mâine”, în colecţia „Paradigme ale cunoaşterii umane”, în excelenta traducere a Alexandrei Radu, a apărut cartea italianului Alessandro Denti, „ Strălucirea iluziilor. Ecrane care devorează vieţi”, un best-seller academic care deschide (spre) noi dezbateri în spaţiul public. Intitulată în original Fenomenologia degli schermi urbani: Il paesaggio ambiguo del ludico espanso (Fenomenologia ecranelor urbane: Peisajul ambiguu al jocului extins) şi apărută anul acesta la Edizioni Accademiche Italiane, cartea lui Denti reprezintă o investigaţie inedită asupra unui fenomen global care are consecinţe profunde asupra relaţiei personale şi societale cu lumea şi a modului în care ne-o reprezentăm şi interacţionăm atât cu ea cât şi între noi prin intermedierea ecranelor care se interpun în contexte din ce în ce mai numeroase şi devin ele însele un limbaj, un mediu al comunicării şi o formă de viaţă.

Prezenţa ecranelor în viaţa noastră creează senzaţia infinitudinii, populând la nesfârşit şi din ce în ce mai agresiv spaţiul cotidian, fără a da semne de saturaţie, dimpotrivă, agăţându-se de noi utilităţi şi funcţii instrumentale. Ecranele nu sunt doar obiecte care suplimentează ontologic lumea reală, ci ele însele devin deopotrivă un mijloc şi un mesaj, instituind noi tipare reprezentaţionale, forme ideatice, scheme de gândire, astfel încât, în cele din urmă, ca efect antropologic, duc spre o metamorfoză spirituală, transformă cultura, configurează noi sensuri şi devin constitutive umanului în sensul cel mai profund, existenţial.

Cred că cercetarea propusă de Denti este comparabilă şi la fel de importantă ca şi atât de bine cunoscuta teză dezvoltată de Marshall McLuhan în Galaxia Gutenberg cu privire la modul în care tehnologiile comunicării afectează organizarea cognitivă, de la reprezentarea realităţii la modele epistemice, şi, în consecinţă, viaţa socială în ansamblu. Denti ia în considerare o nouă etapă a dezvoltării tehnologice şi, dacă McLuhan parcurgea în succesiune intervalele scrierii alfabetice, al presei tipărite şi al mass-mediei electronice, radioul şi televiziunea, el dezvăluie modul în care apariţia ecranelor are un efect transformator la fel de semnificativ. În acest sens, contribuţia lui Denti poate fi situată, ori „încadrată”, pentru a folosi chiar un termen din vocabularul unui discurs despre ecrane, în continuarea ipotezei lui McLuhan, validându-i forţa euristică şi interpretativă.

De asemenea, prin accentul pe care îl pune asupra transferului care se produce dinspre mijlocul tehnologic, ecranul extern în raport cu mintea subiectivă, dar care reprezintă, comunică şi validează, spre modul în care lumea din ecran ajunge să fie interiorizată, tăiată în concepte şi instrumentată social, Denti intră, poate fără să îşi asume această filiaţie, în categoria largă a constructiviştilor, într-un spectru care cuprinde atât ideea unei construcţii sociale a ochiului, aşa cum o presupune Pierre Bourdieu, cât şi aceea a fabricării ştiinţifice a obiectelor, cum o va fi explorat Bruno Latour. Ecranele sunt asemenea obiecte fabricate, înzestrate prin construcţia expansivă în mediul social fluid cu puteri magice care au nevoie de un ochi pe care să îl ia în stăpânire.

Accentul metodologic recunoscut explicit de autor este însă cel fenomenologic, asumare îndreptăţită şi realizată într-un sens amplificat de-a lungul şi în întregul cărţii sale, integrativ sub aspect doctrinar, de la principiul de intenţionalitate al lui Brentano potrivit căruia „orice conştiinţă este conştiinţă a ceva” şi jocul husserlian dintre planul noetic şi cel noematic trecând mai aproape de Maurice Merleau-Ponty şi la primatul percepţiei sub forma tezei că „orice act conştient este o conştiinţă perceptivă” pentru a ajunge în cele din urmă la exacerbarea subiectivităţii în experienţele de viaţă. Ecranul stimulează, este o sursă, dar, pentru a folosi un termen al lui Baudrillard, este, în acelaşi timp, şi un simulacru. Ecranele fac ca lumea noastră să fie şi mai luxuriantă, adăugând atât noi specii în „jungla lui Meinong” cât şi noi lumi virtuale, lumile din ecran, construite simbolic, ficţional şi ludic.

Cartea lui Denti este constituită din două părţi pe care le consider relativ independente una de alta, întrucât prima, intitulată „Iconologia ecranului. Reprezentarea şi imaginea iconosferei şi videosferei”, poate fi considerată o expunere teoretică asupra problemei, pe când a doua, cu titlul elocvent „Fenomenologia ecranului urban”, reprezintă un îndrăzneţ plonjon aplicativ în lumea urbană a ecranelor. Pe parcursul întregii lucrări autorul inovează discursiv şi terminologic, astfel încât este aproape de a propune o taxonomie completă şi un nou lexicon pe baza căruia lumea ecranelor poate fi descrisă. În acest sens, Denti face iconologie şi înţelege ecranul în bizara sa funcţionalitate duală, în care cea iconică este potenţial idolatră, analog cu ceea ce în orizontul creştin era realizat prin funcţiile cultică şi scripturală, prin forţa spectaculară a thaumasiei şi cea de fixare a convingerilor şi a imaginii ca didaskalia. Fenomenologic vorbind, primul moment decisiv este cel al instituirii ecranului, fapt social analizat de Denti (p. 110) prin analogie cu ceea ce Victor Stoichiţă numea instituirea tabloului ca obiect artistic, ceea ce presupunea un nou raport între reprezentare, privire şi loc.

Denti dezvoltă, pentru a înţelege ce este ecranul, o discuţie despre reprezentare şi consider că în intervalul acestei analize se regăseşte una dintre contribuţiile sale care merită o atenţie deosebită. Cadrul problematic este construit interogativ pentru a justifica întoarcerea la o teorie generală a reprezentării în sensul redat atât de bine de termenul german „Vorstellung” înţeles ca „punere în faţă”. Aşadar, dacă pornim de la întrebarea „Ce transmite un ecran?”, răspunsurile ar putea fi „O imagine, sau o serie concatenată de imagini? Semne, poate sub formă de semnale, sau simboluri? Structuri secvenţiale dinamice? Un fel de apariţii? Sau, toate aceste configuraţii luate împreună?” (p. 29). Aceasta ne duce spre un înţeles tripartit al reprezentării, fiecare aspect fiind tematizat şi discutat de Denti în trei subcapitole care-i dovedesc un pascalian „l’Esprit de Finesse”. Mai întâi, reprezentarea ca mimesis, în înţeles aristotelic, şi expresie, apoi reprezentarea ca multiactualizare indicală, în fine, reprezentarea ca imagine care trebuie citită, toate cele trei ipostaze definind un continuum între spectacular şi abstract. Aş adăuga însă o nuanţă, aceea că reprezentarea ca spectacol teatral sau filmic este prin ea însăşi nu doar mimetică, nu este doar oglindire, pentru că orice oglindire este, prin natura ei, etimologic vorbind, potrivit latinescului „speculum”, şi speculaţie, ceea ce presupune o îndepărtare de original şi un câştig noematic în ordinea conştiinţei pure.

Rămâne însă în discursul autorului o indecizie de a continua până la capăt analiza procesului de abstractizare pentru a identifica, dincolo de diversele instanţe ale ecranului, potrivit relaţiei dintre „type” şi „token”, acele tipuri ideale prin care universalizăm ideea de ecran. Autorul înaintează însă, cu ajutorul lui Marc Augé, în direcţia unei elucidări a trunghiularităţii imaginarului prin demarcarea a trei configuraţii polarizante, imaginar-colectiv, imaginar-individual, creaţie-ficţiune, şi a trei moduri, factualul, ficţionalul şi ludicul. Ecranele intră în fiecare dintre aceste trei configuraţii, de fiecare dată cu rolul său. Dar aş sublinia, fără niciun fel de dezacord faţă de toate aceste aprofundări, că analiza ar fi trebuit întregită şi prin evidenţierea funcţionalităţii unui nivel al valabilităţii de la care se poate vorbi despre consens şi despre recunoaşterea unei reprezentări ca fiind aceea pentru care toţi subiecţii îşi dau asentimentul. Astfel, imaginea din ecran, dincolo de modul subiectiv în care ne-o reprezentăm şi o asociem cu trăiri subiective, reprezintă simbolic aceeaşi idee şi are aceleaşi consecinţe pragmatice. Pe scurt, aş invoca şi un nivel transcendental al unei analize fenomenologice a prezenţei ecranului în câmpul vizual al ochiului care are abilitatea de a privi pentru a descifra.

Partea a doua a cărţii oferă o remarcabilă explorare fenomenologică a ipostazelor ecranului în relaţie cu un „ochi tehnic” (p. 167) în care funcţiile de reprezentare vizuală sunt corelate cu organizarea tehnică a eficienţei civile. Acest rol de eficientizare este preluat de ecranele instituţionale faţă de care, ca indivizi, ne aflăm în situaţia de cedare a prerogativelor autonomiei raţiunii personale, în sensul că ecranele ajung să gândească pentru noi, să ne atenţioneze atunci când este cazul şi să ne ofere soluţii. Aş spune că ecranele devin un văl al percepţiei, cu potenţialul de a fi, dincolo de utilităţile lor civice, atât imagini parazitare cât şi o sursă de alienare. Ecranele capătă funcţii multiple, de la aceea administrativă la aceea de reţea socială în care ne plasăm într-un context al comunicării, ori de la aceea a funcţiei poliţieneşti pe care şi-o asumă camerele de supraveghere la video-ul ocazional care marketizează alegerile noastre presupus libere. Fireşte, aceste funcţii intră în tensiune şi devin o sursă de angoasă vizuală într-un flux care ne scapă de sub control şi pe care nu-l mai putem stabiliza referenţial. Imaginea devine deopotrivă urmă, mărturie sau, pur şi simplu, ghid, dar imaginea ca urma capătă prevalenţă astfel încât s-ar putea spune, într-o încheiere în formă încărcată de scepticism, că societatea contemporană tinde să se transforme dintr-una a imagini într-una a urmei, ceea ce, simptomatic vorbind, ne-ar situa într-un minimalism pe care se pare însă că ni-l asumăm cu apetenţă întrucât asigură un confort instrumental.

Cartea lui Denti oferă enorm, dar aş spune că, dincolo de originalitatea şi inspiraţia ei creativă, şi mai importante sunt zările problematice spre care deschide. Bunăoară, mă gândesc la o cercetare a mecanismelor instituţionale prin care ecranul îşi capătă funcţiile sociale, la ritualul social prin care le acordăm funcţii de tip status, la acea regulă remarcată de Searle în ontologia sa socială, prin care „X contează drept Y (în contextul C)”. Într-un fel, ca într-un contract social, în sensul definit de Rousseau, instituţionalizăm ecranul pentru că asigură o ordine socială şi creăm o technosferă. Dar, aşa cum arată Denti în cartea sa de la un capăt la altul, vieţile ne vor fi transformate de ecranele atotprezente. În subtext, întrezăresc întrebarea plină de luciditate a unui umanist îngrijorat: nu cumva această ecranosferă va genera noi mentalităţi care vor deveni dominante constitutiv şi vor duce la demitizarea eidos-ului european tradiţional? De aceea, în cele din urmă, cartea lui Denti este o reflecţie asupra condiţiei umane în societatea contemporană. (Constantin STOENESCU)