E basarabeancă, mamă!

La parter, într-un apartament cu o cameră, o bucătărie şi un hol, locuia o doamnă care mă fascina. Era altfel. În primul rând, părea că nu-i lipseşte nimic. Era foarte curată. Lucra formidabil macrameuri. Zâmbea şi nu se plângea. Avea mereu un leac pentru orice suferinţă. Nu avea aragaz şi nici frigider. Gătea senzaţional pe o lampă de gătit cu gaz. Drept răcitor folosea apă rece în ligheane. Pe noptiera din dormitor, în fiecare seară îşi punea o lingură de dulceaţă sau miere într-o chisea şi un pahar cu apă, pe care le consuma la trezire. Nu era zi în care să nu mănânce o felie de pâine cu unt sau două-trei crestături de slănină. Când avea vreo indispoziţie, găsea leacul în borcanele cu plante medicinale. Era mereu dispusă să ajute cu un sfat, cu vorbă bună. Eram fascinată de doamna Elena Profir. O întrebam orice şi îmi răspundea. O dată, i-am spus mamei cât de mult o admir pe doamna. Mama, care şi ea o iubea şi admira, mi-a spus „e basarabeancă, mamă! Prin câte a trecut, femeia asta!”

Aşa am aflat şi eu că doamna Profir era refugiată din Basarabia. Că a fost angajată fată în casă la familia colonelului Profir. A îngrijit-o cu devotament pe doamna casei, care era bolnavă, şi pe copilul familiei, astfel că aceasta i-a cerut soţului ca după moartea ei să o ia în căsătorie pe Elena, să nu mai rămână fără vreun rost în viaţă. Aşa s-a întâmplat. A fost în ţară şi o vreme i-a fost bine, ca doamna colonelului. Acesta era în vârstă. Într-o sâmbătă, domnul a vrut să plece, cu trenul, la Râmnicu Sărat. Elena l-a rugat să nu plece, i-a spus că nu se pleacă sâmbăta la drum, a plâns, l-a implorat, chiar s-au certat. Pe domnul îl chema… Domnul. În gară a fost lovit de tren şi a murit. A rămas, din nou, singură, cu câteva prietene în vârstă, cu care, din când în când, îşi bea cafeaua, apa rece şi dulceaţa aferentă. N-am văzut-o tristă, n-am văzut-o plângând. Nu mă îndoiesc că era tristă şi uneori plângea.
Nu-i plăcea să se ştie, să se vadă. Era basarabeancă!

După 1977, când casa din Unirii s-a dărâmat, a primit o garsonieră, pe care şi-a aranjat-o cum a ştiut mai bine şi mai frumos. A făcut împrumuturi la Casa de Ajutor Reciproc, şi-a cumpărat aragaz, frigider… A continuat să lucreze, să aibă manichiură şi pedichiură perfecte, sprâncene impecabil pensate, un pic de roşu în obraji şi pe buze… La 92 de ani, când pentru unii viaţa e de mult terminată, a mai făcut un împrumut: ca să-şi schimbe nişte pături. L-a plătit şi pe acela… Apoi a plecat, cu aceeaşi demnitate cu care a trăit.

Între timp, am cunoscut mulţi basarabeni, în special basarabence, de aici şi din Basarabia. Toate sunt extraordinare, inteligente, exemple de tenacitate şi frumuseţe, de hărnicie şi generozitate. Sunt luptătoare şi, mai ales, învingătoare. Avem multe de învăţat de la domniile lor!

* Înainte de cutremurul din 1977, locuiam, în Buzău, pe strada Filimon Sîrbu/Unirii, într-o locuinţă naţionalizată, un fost hotel. O construcţie cu etaj, din paiantă, în care, alături de foştii proprietari, îşi aveau domiciliul vreo zece familii, cu copii şi fără, de diferite vârste şi profesii, din oraş sau veniţi de la sat, dar şi de etnii diferite: români, greci, ţigani, basarabeni… ceea ce, practic, nu prea ne interesa. Ne mutasem în 1960. Eram un copil curios, care prefera să cunoască şi să înveţe lucruri de la „oamenii mari”. S-a dovedit că unii au fost şi speciali. (Mioara Vergu-Iordache)