Drumurile noastre toate se vor ieftini vreodată?

În asta constă, de fapt, problema. Avem drumuri multe, proaste și scumpe, din toate punctele de vedere. Și nu e vorba doar despre calitatea asfaltului, acolo unde există, ci de modul în care sunt concepute fluxurile de trafic, traseele, rutele ocolitoare, dotările, semaforizarea. În zona rurală, asfaltarea merge anevoie din cauza războaielor politice la nivel local, mai ales acolo unde primarii au altă culoare decât consiliul județean. În localitățile urbane și între ele, viteza de amenajare a drumurilor este extrem de redusă, probabil din aceleași motive.

În toată această nesfârșită gâlceavă, vine declarația unui domn, care răspunde iritat la întrebările jurnaliștilor, pe numele său „de scenă” purtător de cuvânt al Ministerului Transporturilor. Ce ne comunică plictisit domnia sa? Că prețul rovinietei va crește, laolaltă cu valoarea amenzilor pentru cei care nu o cumpără, iar amenda pentru neplata celebrului „ex-libris” se va dubla în cazul autoturismelor și se va tripla în cazul camioanelor de mare tonaj, ajungând la 12 000 de lei pentru cele din urmă. Mai spune destoinicul funcționar public, că s-a constatat o creștere a numărului celor care nu plătesc această taxă. Sunt de acord că legea, indiferent cum sună și care îi sunt consecințele, trebuie respectată cu sfințenie. Însă nu pot evita un mic exercițiu de logică elementară. Banii încasați pe roviniete sunt folosiți, alături de fondurile europene, la reparația și/sau construirea drumurilor din România, operațiuni gestionate (haotic, umblă vorba în târg!) de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (CNAIR). Partea cea mai importantă a declarației purtătorului de cuvânt sus-menționat sună așa: „După câte știți, avem în construcție, în acest moment, o serie de autostrăzi – numai pe regiunea Moldovei 1116 kilometri de autostradă se vor construi în următorii 10 ani, la care se adaugă încă 900 de kilometri în alte zone ale țării, care se vor finaliza în aceeași perioadă.” Adică, domnul de la minister ne spune că vom construi într-un deceniu un număr dublu de kilometri de autostradă față de ceea ce am dat în funcțiune în trei decenii. Dar asta „nu se va întâmpla decât dacă proprietarii de mijloace de transport din România își vor plăti rovinieta”. Dacă nu, nu. Trec peste tentația de a pune etichete de natură patologică pe asemenea aserțiuni. Merg mai departe cu logica și fac următorul calcul: avem șapte milioane de autovehicule înmatriculate în țară. Dacă toate ar plăti rovinieta, și, sigur, așa ar trebui să se întâmple într-o țară guvernată de „rule of law”, s-ar aduna cam 2 miliarde de euro pe an. Câțiva kilometri de Bechtel. Cu tot cu comisioane, cumetrii, afaceri cu terenuri și despăgubiri inventate. Și autostrada tot nu e gata nici după douăzeci de ani. Și nu e singurul exemplu. Treizeci de ani și încă facem mai mult de jumătate de zi până la Satu Mare sau până la Iași. De acord, trebuie să ne plătim dările, și îi îndemn pe toți să o facă, dar unde sunt rezultatele?

Ne învârtim hăbăuci în jurul cozii, și ne înghițim mânia, fiindcă problema nu sunt taxele mari, ci ceea ce primim în schimbul lor. Drumurile noastre toate sunt scumpe, prea scumpe, și nici nu prea există sau sunt pline de gropi.  Plătim pentru facilități inexistente și, pe deasupra, trebuie să stăm cuminți în bancă, cu mâinile la spate, ascultând perdaful tras de un obscur funcționar public care ne dă lecții de civism. Așa cum ne-am obișnuit să facem și atunci când plătim apa caldă din caloriferele reci sau facturile dodoloațe la energie din ultimele luni.

Drumurile noastre toate, reiau, nu se vor ieftini vreodată, de fapt niciodată. Fiindcă ne place, din ce în ce mai des, să facem slalom printre gropi, clișee și ignoranță. (Dragoş CIOCĂZAN)