Drumuri de lângă drum

Dacă ieşim de pe oricare drum principal al ţării, mai ales în Moldova, Dobrogea, sudul Olteniei, în Bărăgan, mă rog, mai în toată ţara în zonele de câmpie, pe dreapta sau pe stânga, dăm ochii cu nefericirea îmbrăcată în naivitate şi zâmbet. Sigur, putem adăuga multe alte „veşminte”, unele nu tocmai laudative. Dar aici locuiesc, vieţuiesc – pentru că îţi trebuie multă imaginaţie ca să spui trăiesc – sute de mii de oameni, ca să fiu optimistă, foarte mulţi copii.
Călători grăbiţi – cu afaceri, spre destinaţii de vacanţă ori spre case părinteşti – nu-i băgăm în seamă. Zărim, în fugă, copii desculţi, cu hăinuţe sumare, mânând oi ori capre, îmbrăţişând un câine, cam murdari, cu degetul în nas sau în gură, privind cu jind către copiii noştri îmbrăcaţi frumos, curaţi, mânuind obiecte despre care ei nu-şi imaginează ce ar putea fi, dar şi copii curaţi, modest îmbrăcaţi, decorându-şi copilăria cu inocenţă şi jucării, meşterite de ei din ce au găsit în curte, pe uliţă, sau citind puţinele cărţi „obosite”, găsite în biblioteca şcolii, copii care ştiu rar sau deloc despre dulcele sofisticat de care
s-au plictisit copiii noştri.
Îmi povesteşte un prieten, un fost coleg, Virgil Mihailovici, un om minunat, implicat anonim în ajutorarea copiilor nevoiaşi: „Am dus cam 500 de cărţi într-o comună dobrogeană aflată la 45 de kilometri de Marea Neagră, mare pe care copiii acestei comune, paradoxal, nu au văzut-o vreodată… Le-am lăsat în curtea şcolii pentru un timp scurt. Aveau să „dispară” foarte repede. O fetiţă plângea pentru că nu găsise printre cărţi un volum de poezii ale lui Mihai Eminescu. Ştiam că exista. Am căutat cartea împreună cu fetiţa, cu inima strânsă, ca nu cumva să fi fost luată de altcineva. Din fericire, am găsit-o. Nu pot să-ţi descriu fericirea, bucuria din ochii copilului!”
Aşa-i că noi nu ne mai imaginăm cum arată acest tablou, cum mai arată fericirea unui copil care primeşte o carte?!
Este o bucată mare din România reală, o parte pe care noi, fiecare în parte, ocupaţi cu propria viaţă, nici ea lipsită de tuşe gri, o ignorăm indiferent de ani electorali sau neelectorali. Noi nu avem nicio obligaţie legală. Dar sunt şi oamenii dintre noi, care doresc să fie aleşi şi sunt aleşi, care nu-i văd, care le ignoră existenţa. Mulţi dintre ei pledează în spaţiul public pentru respectarea şi apărarea drepturilor omului, fac politică declarativă. Toate drepturile sunt importante, dar mai ales şi pentru început dreptul la viaţă, dreptul la educaţie, la sănătate. Copiilor desculţi şi murdari nu li se asigură aceste drepturi.
Degeaba scriem şi vorbim noi în mass-media tradiţionale, pe reţele sociale, în pieţe publice… Acolo, în localităţile de pe marginile drumurilor nu ajunge opinia noastră. În unele cazuri nici curentul electric! Cât ne va despărţi prăpastia indiferenţei, egoismului, politicianismului, neputinţei, multă inteligenţă va pieri în colbul drumurilor de pe lângă drumuri, chiar dacă ochii copiilor încă strălucesc la vederea unei cărţi. (Mioara Vergu-Iordache)