Vrei casă nouă. Munceşti pe brânci, pui lacăt poftelor, întorci capul când treci pe lângă o vitrină cu bunătăţi, mai cârpeşti o haină, mai consumi un iaurt, de preferat cu Bifidus, te strângi la pungă, totul ca să laşi ceva în urmă. Problema e că nu să faci toate astea e greu. Pentru a pune două cărămizi una peste alta e nevoie de aprobări, avize, autorizaţii. Aici intervine drobul de sare şi rolul său istoric în logica funcţionarului public. Întocmeşti dosarul. Cu şină, neapărat. Pe care îl cumperi. Hârtiile trebuie aşezate într-o anumită ordine, altfel nu e bine, eşti poftit să pui actele cum trebuie. Cum? Căutaţi pe net. Cauţi, dar nu afli. Când crezi că ai totul gata, ajungi în faţa aceluiaşi ghişeu. Casa are adăpost pentru situaţii de calamitate? Nu, răspunzi aiurit. Păi, şi în caz de tornadă sau dezastru nuclear, ce-o să faci? Scrie în lege, trebuie musai. Calculezi febril, mintea îţi lucrează în tăcere. Bine, fac adăpost, văd eu de unde scot banii. Dar aviz de la gaze sau de la apă-canal, dar de la drumuri, aveţi? Casa e în câmp, nu există utilităţi şi nici drumuri, doar o uliţă de acces, spui perplex. De cealaltă parte a sticlei te privesc doi ochi holbaţi: şi dacă peste un timp se aprobă vreun plan, şi conductele de gaze sau apă îţi strică curtea, dacă o autostradă va trece fix peste casa la care atâta ai trudit? E? Socoteşti rapid în minte cam care ar fi şansele producerii unei tornade sau a unui atac nuclear, cam cât timp ar trece până când o elegantă autostradă sau nişte conducte, traversând aiurea un câmp, te vor scoate din propria casă. Funcţionarul e, în fond, amabil. Ţi-a sădit deja în suflet îndoiala. Pleci convins că orice se poate întâmpla oricui.
Drobul de sare te va lovi fulgerător, la cea mai mică eroare. (Dragoş CIOCĂZAN)