Drepturi la butonieră

Există o întrebare care bântuie tânăra şi etern fragila noastră democraţie: când s-au transformat drepturile politicianului – un simplu cetăţean, la urma urmei – în privilegii? Şi, mai ales, în ce clipă misiunea lui, aceea de a veghea ca drepturile noastre să fie păstrate la loc sigur, ca borcanele cu murături în pivniţă, este înlocuită de un permanent Black Friday? Teoretic, politicianul este un cetăţean temporar înălţat pe un scaun mai moale. Practic, după câteva luni, scaunul prinde viaţă şi începe să-i scârţâie la ureche: „Nu mă părăsi, al tău sunt pe veci!” Din acest punct se declanşează metamorfoza. Dreptul de a avea opinie devine dreptul de a avea ultimul cuvânt. Dreptul la respect devine dreptul la osanale şi plecăciuni. Dreptul la protecţie devine coloană oficială cu girofar, chiar şi până la piaţă, pentru două legături de pătrunjel şi o poză de propagandă cu precupeaţa. I s-a spus că este „în serviciul public”, el a înţeles că asta înseamnă all-inclusive. Desigur, politicianul e şi el om. Poate merge la şpriţ cu băieţii. Poate avea o amantă. Poate chiar să fredoneze hituri pop la karaoke. Democraţia nu are nevoie de sfinţi, ci de limite. Problema nu e şpriţul în sine, doar să nu te urci la volan după câteva pahare, şi să nu confunzi slăbiciunea pentru frumos cu organigrama vreunei instituţii cu nume încâlcit şi atribuţii incerte în vârful căreia îţi plasezi aleasa inimii – fostă lucrătoare în domeniul modei sau al alimentaţiei publice, care şi-a descoperit peste noapte vocaţia pentru management strategic.

De aici încolo, întrebarea iniţială capătă un aer personal. Pentru că privilegiul politicianului nu e o anomalie meteorologică. Nu cade din cer. E plantat şi udat la rădăcină. Prin vot urmat de ignoranţă. E consecinţa încăpăţânării de a nu căsca bine ochii înainte de a plesni   ştampila pe un anume dreptunghi. De fapt, pe oricare dintre dreptunghiuri. Politicianul n-ar trebui să-şi aparţină pe durata mandatului. Nu în sensul mistic, al sacrificiului, doar în banalul sens al responsabilităţii. Dacă te afli în serviciul semenilor, drepturile tale nu pot fi cu o treaptă mai sus decât ale lor. Nu poţi predica austeritatea dintr-un fotoliu cu masaj. Nu poţi invoca meritocraţia în timp ce completezi CV-ul iubitei din pixul funcţiei şi apoi îl vâri cu de-a sila pe gâtul şefului. Şi totuşi, spectacolul continuă. De fiecare dată când confundăm reprezentarea cu dreptul divin, când tratăm votul ca pe un tic nervos de duminică, drepturile celor aleşi prind aripi. Şi acum, din nou, partea practică: cum îi scoţi din cap politicianului ideea că deciziile sale sunt extensii ale confortului personal? Cum îi explici că funcţia pe care, vremelnic, o deţine nu e abonament VIP la realitate, ci un contract de muncă în care fişa postului exclude moftul, aroganţa, dispreţul, combinaţiile financiare? În primul rând, trebuie să-i redefineşti vocabularul. „Mi se cuvine” înseamnă, de fapt, „mi s-a încredinţat”. Iar „decizie” nu se traduce prin „ce-mi trece mie prin cap la cafeaua de dimineaţă”, ci „ce le-am promis oamenilor că voi face când mi-au dat cheia seifului cu bani şi proiecte de viitor”. Prin „datorie” ar trebui să înţelegem onoare şi ardere. Combustie morală. Un fel de foc controlat care te ţine treaz noaptea. Datoria ca fetiş – dar un fetiş al devotamentului, nu al mobilierului ergonomic. Poate că soluţia nu e să le cerem politicienilor să fie îngeri. Doar să le reamintim că misiunea lor nu e să-şi lărgească drepturile, ci să le apere pe ale noastre. Că şpriţul e o afacere privată, dar volanul maşinii în care ne-am îmbarcat cu toţii e o chestiune publică şi trebuie manevrat cu mintea limpede. În fond, nu le cerem să fie martiri. Vrem doar să înţeleagă că atunci când au ridicat mâna şi au strigat din rărunchi „jur”, n-au jurat pe drepturile lor, ci pe ale noastre. Iar dacă datoria nu arde în ei, la următoarele alegeri, când ştampila, acest mic obiect de birotică se va transforma în instrument de igienă democratică, floarea purtată elegant la butonieră în timpul campaniei electorale se va ofili copleşită de infatuare, minciună, demagogie. (Dragoş CIOCĂZAN)