Drama din noi şi de lângă noi

Ca indivizi şi ca naţie încă nu am făcut pace cu noi înşine. Nu am învăţat, nu ştim să ne preţuim. Ne aruncăm ochii peste gard şi admirăm/invidiem tot ce sclipeşte în ograda altora. Trăim în extreme: ori suntem prea, ori suntem foarte! Râdem mult ca să nu ni se vadă tristeţea. Suntem (auto)ironici ca să nu ni se vadă slăbiciunile. Căutăm forme şi formule să ne ascundem adevărata faţă! Aşteptăm să ne aprecieze alţii, să ne dea dreptate. Dreptatea noastră! Ne „mâncăm” între noi, ne urâm, paradoxal, pentru că, în fond, ne iubim. Ca nu cumva să ne râdă şi să ne urască alţii. De frică să „nu râdă lumea de noi”, am ajuns de râsul lumii. Nu că lumii i-ar păsa!
Luăm în derâdere „cei şapte ani de acasă”. Poate, poate cei care o fac au dreptate. Cine sunt cei care asigură „cei şapte ani de acasă”? E ruşine să ne fie ruşine, să fim respectuoşi, să fim modeşti, să fim harnici, generoşi. Este cool să ignorăm, să fim obraznici, să ne apropriem comportamente care sfidează legile moralei şi ale medicinei, să pretindem fără a oferi nimic în schimb, să ne batjocorim părinţii şi bunicii, să ne considerăm, alternativ, buricul pământului sau paria, să fim depresivi, să lenevim zi şi noapte şi să ne blestemăm soarta. Suntem indiferenţi la durerile celor de lângă noi şi suntem supăraţi când ceilalţi ne ignoră. Răscolim în haznaua existenţei vecinilor şi turnăm parfum peste miasma existenţei noastre.
Acceptăm răul altuia alergând după un loc bun de spectator. Şi ne căinăm. Oricum, pentru tot ce nu ne place, alţii sunt de vină! De la autorităţi până la părinţi. Uităm că suntem de-un neam, că noi ne suntem stăpâni. Avem comportament de slugi hoaţe care-şi caută stăpâni pentru a avea pe cine da vina. Nu putem trăi fără a răstălmăci, fără a inventa scenarii horror. Nu mai credem nimic din ce vedem şi din ce auzim. Ne ocupăm mintea cu invenţii în timp ce lângă noi se întâmplă bune şi rele. În fiecare clipă, în lume şi la noi, se petrece o dramă. Fatalitate?! Constatăm răul, dar nu intervenim. Facem un pas în spate şi comentăm. Steril şi cu ură. Am uitat să ne întrebăm ce facem noi pentru a ne fi bine, mai bine.
Suntem într-o bulă a neputinţei, izvorâtă, cred, din lipsa educaţiei. Nu la şcoli înalte mă refer, nu la diplome şi atestate. Sunt importante şi necesare. Dar educaţia este dincolo de ele, este mult mai mult!
Nu prea veselă, la asta mă gândesc: ce-ar fi să încercăm exerciţiul iubirii şi al prieteniei, să avem încredere în noi, să ne pese de noi înşine, să (ne) construim şi să (ne) reconstruim, să eradicăm răul, să se uite şi alţii cu admiraţie la noi, ce-ar fi ?!? Să fim egalii şi prietenii tuturor. (Mioara Vergu-Iordache)