DOUĂZECI DE ANI DE LA ÎNĂLŢAREA LA CER A FOSTULUI PONTIF, KAROL WOJTYLA.

18 mai 1920 – 2 aprilie 2005

• Papa Ioan Paul al II-lea – Doctor Honoris Causa al Universităţii Spiru Haret (2003)

Nicolae MAREŞ

• Cercetarea religioasă şi progresul spiritual merg împreună mai ales în demersurile spirituale ale omului care îl caută pe Dumnezeu. Sfântul Augustin ne-a lăsat afirmaţia de netăgăduit: „Fecisti nos ad Te, et inquietum est cor nostrum, donec requiescat in Te”/„Tu ne-ai adus la Tine şi inima noastră este neliniştită până se odihneşte în Tine”.

• Adevăratele cercetări ştiinţifice, la fel ca şi cultura, concentrează comunităţile umane, independent de frontiere sau de orice fel de diviziuni.

• Sarcina urgentă care stă în faţa fiecărei universităţi dornice să îşi reînnoiască să îşi descopere adevărata misiune este de a-şi lumina propriul ţel, şi anume studierea adevărului sub fiecare aspect al său. (Papa Ioan Paul al II-lea)

Credinţa în pronia cerească – mobil al progresului uman.

Scriam, în volumul – „Ioan Paul al II-lea – Papă pentru mileniul al III-lea (Nicolae Mareş, Ioan Paul al II-lea – Papă pentru mileniul al III-lea”, Editura „N.M. Colosseum”, Cuvânt înainte, arhiepiscop mitropolit romano-catolic, Ioan Robu, Bucureşti 2000) – că omul, ca individ, trebuie să îşi pună în valoare – în primul rând – vocaţia lui cea adevărată, calităţile cu care Dumnezeu l-a hărăzit; toate acestea sunt menite să slujească oamenilor şi societăţii în ansamblul ei. Însă, nu întotdeauna se întâmplă aşa. Indivizii, deseori furaţi de gânduri sau interese meschine, izvorâte din realităţi sinistre, străine sufletului lor, nu mai apelează la divinitate. Ei acţionează în direcţii străine firii hărăzite de aceasta. Atunci, izbânda lor se transformă în povară. Credinţa în pronia cerească s-a dovedit a fi un mobil indispensabil al progresului uman. Şi-au spus gândurile lor în această direcţie cele mai luminate minţi, inclusiv Albert Einstein („O fiinţă umană se trăieşte pe sine, gândurile şi sentimentele sale ca pe ceva separat de restul, un fel de iluzie optică a conştiinţei. Această iluzie este un fel de închisoare pentru noi, limitându-ne la dorinţele noastre personale şi la afecţiunea pentru câteva persoane mai apropiate de noi. Sarcina noastră trebuie să fie aceea de a ne elibera din această închisoare prin lărgirea cercului nostru de compasiune pentru a cuprinde toate creaturile vii şi întreaga natură în frumuseţea ei.” Tot marele învăţat a mai spus: „Realitatea este doar o iluzie, deşi una foarte persistentă.” ) – şi, nu numai el.

Unele dintre izbânzile cereşti în cazul Wojtyla.

Astfel, Karol, tânărul născut în Wadowice, orăşelul a cărui paradigmă are o rezonanţă românească, provenind de la vaduri, adică o apă ce poate fi uşor trecută, dar şi liman, ar fi putut profesa, dacă personal n-ar fi ales – cu bună credinţă – pe cea de preot, orice profesie: actor, regizor de talie internaţională, scriitor cu largi viziuni, chiar un bun sportiv – dacă nu de performanţă – în orice caz un bun propagator al sportului, cum de altfel a şi fost.

Capacitatea sa extraordinară de a se adapta nevoilor curente a fost surprinsă magistral de colegul său de liceu, evreul Jerzy Kugler: „Karol era tipul de om extraordinar, primul la şcoală, primul la teatru, primul în toate. Dacă s-ar fi dus să lucreze la General Motors, ar fi ajuns preşedinte.” (Sublinierea mea – Nicolae Mareş.)

Tânărul Wojtyla a ales, în schimb, din străfundurile inimii sale, să fie preot, să fie păstor. Şi, să pască turma lui Dumnezeu, aşa cum Sfântul Petru a spus: …„nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste”(1. Petru, 5.2).

Primii dintre enoriaşii săi, locuitorii din Negowice, satul de pe colinele blânde ale Munţilor Tatra, în care tânărul Karol Wojtyla a fost vicar, vor simţi din plin, ce a însemnat sufletul său mare, în viaţa de zi cu zi. O dovedea părintele vicar prin fapte şi cu o dăruire nemărginită, aşa cum o arată mărturiile localnicilor. La fel şi enoriaşii de la Biserica Floriană din Cracovia au exprimat cele mai cordiale cuvinte la adresa sa. Sunt numeroase mărturii şi dovezi despre Omenia dovedită de slujitorul divinităţii până în anii în care a ajuns pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei bisericeşti, cea de Cardinal.

Un bun păstor.

Karol Wojtyla va rămâne tot timpul păstorul adevărat, un bun păstor, ca şi după plecarea sa la Roma, pentru a participa la Conclavul Vatican II. Am în minte imaginea sa de atunci, alături de Papa Paul al VI-lea, care aprecia cunoaşterea din interior a comunismului de către polonezul mult încercat se soartă. (Cf. Nicolae Mareş, op. cit. p. 166. – În momentul în care, la Nowa-Huta, lângă Cracovia, s-a construit (urmare a eforturilor Cardinalului Karol Wojtyla) Biserica „Arca Bunei Speranţe”dar şi ca urmare a unor contribuţii internaţionale, Papa Paul al VI-lea îi va trimite cardinalului polonez Wojtyla suma de 10.000 USD şi o piatră din prima bazilică a Sfântului Petru, de pe vremea lui Constantin cel Mare. Ea a fost pusă la temelia noului locaş. Am cunoscut întreprinderile de mai sus, în toată amploarea lor, din mărturisirile unor înalţi funcţionari din Ministerul Cultelor din Polonia încă din anii 70, perioadă în care am funcţionat, în calitate de ataşat cultural la Ambasada României la Varşovia, lucru confirmat ulterior şi în documentele oficiale date publicităţii.)

Conlucrarea dintre cei doi Pontifi în timpul războiului rece a fost exemplară. În fapt, s-a constituit în unul dintre elementele hotărâtoare, care a dus la ridicarea în jilţul Sfântului Petru, la 22 octombrie 1978, a lui Karol Wojtyla. Prin calitatea dobândită el a declarat solemn: „Nu vă temeţi! Deschideţi, deschideţi-i larg uşile lui Cristos, puterii Sale mântuitoare… deschideţi graniţele statelor, sistemele economice şi politice… Nu vă temeţi! Cristos ştie ce este în inima omului, numai El singur o ştie!”. A fost o chemare pentru mileniul care se apropia. Aşa a început istoria dărâmării orânduirii comuniste din temelii.

Câteva din faptele wojtyliene intrate în conştiinţa oamenilor de rând.

Înainte de-a fi Arhiepiscop, Karol Wojtyla s-a trezit, în plină iarnă, cu un grup de peste 600 de aşa zişi delegaţi, veniţi la Palatul episcopal din Cracovia, dintr-o localitate muntoasă, îndepărtată, pentru a-L colinda, potrivit datinilor. Sătenii I-au adresat invitaţia de a-L avea oaspete pe meleagurile lor. Au fost asiguraţi de acesta că negreşit o va face. Şi, plăcută le-a fost uimirea când s-au trezit, peste câteva luni, în primăvară, cu Arhiepiscopul Cracoviei în localitatea lor împreună cu secretarul personal. Greu de descris sărbătoarea din sat şi din împrejurimi.

Alte întâmplări – unele hazlii.

Cardinalului Karol Wojtyla îi plăcea foarte mult să schieze. Făcea acest lucru într-un costum simplu, care nu se deosebea cu nimic de cele purtate de oamenii de rând. Într-o zi, după mai multe ore petrecute pe schiuri, s-a dus la un ţăran să cumpere o sticlă de lapte. Gazda s-a uitat la el ceva mai îndelungat, după care l-a întrebat-l, puţin nedumerit de modul în care schiase şi se prezenta.

– Dumneata, de unde eşti, domnule?

– Din Cracovia – i-a răspuns Karol Wojtyla.

– Şi ce faci acolo?

– Sunt cardinal – i-a răspuns Karol.

Văzând cum a schiat, precum şi costumul modest pe care îl purta, omull a dat neîncrezător din cap şi i-a răspuns:

– O-i fi dumneata cardinal, aşa cum sunt eu papă.

În Tatra.

Iată-l pe Cardinal, într-o altă ipostază, inedită dar şi hazlie, petrecută de data aceasta pe crestele Munţilor Tatra, la Kasprowy Wierch, zona în care Polonia se învecina cu Cehoslovacia. Urmare a faptului că zăpada căzuse noaptea din belşug şi delimitările fruntariei nu puteau fi observate de un străin, respectiv de schiorul Wojtyla, el a intrat într-o zonă interzisă. Pe loc, a fost oprit de un grănicer, care l-a legitimat. După ce i-a văzut cartea de identitate şi funcţia deţinătorului, cea de Cardinal, militarul a strigat din răsputeri.

– Tâmpitule, tu ştii cui i-ai furat buletinul.

Chipul schiorului s-a umplut de uimire.

– La pârnaie cu tine.

Cardinalul a protestat cu vehemenţă, însă fără nici un rezultat. Grănicerul o ţinea morţiş, pe-a lui.

– Borfaşule, pe mine n-ai să mă păcăleşti. Ai curajul, să mă crezi idiot, nemernicule? Cine dracu a mai văzut un cardinal pe schiuri?

După ce situaţia s-a clarificat, speriat şi mirat – grănicerul a trebuit să îşi ceară iertare atât de la cel pe care îl muştruluiseră nemilos, cât şi superiorilor săi, pentru greşeala comisă.

Despre condiţiile spartane în care locuia la munte.

Doar persoanele care au avut ideea de-a cerceta mai în profunzime condiţiile spartane în care înalta faţă bisericească era cazată, graţie maicilor de la Jaskolka care îl găzduiau, au rămas realmente stupefiate.

Karol dormea într-un pat de fier; se spăla într-un lighean obişnuit, cu apa ţinută într-o vadră de lemn. Am spune, în condiţii modeste ieşite din comun. Tot în condiţii vitrege tânărul Wojtyla practica vara sporturile nautice în nordul Poloniei, la Lacurile Mazuriene. Acolo, el umbla într-un şort simplu, îmbrăcat cu un hanorac gri şi cu o şapcă obişnuită pe cap. În spate, avea nelipsitul rucsac. Aici, tânărul Karol Wojtyla se îndeletnicea cu efectuarea de vizite regulate la grupurile de tineri cazaţi în „oazele” organizate de biserică pentru odihnă şi desăvârşirea spirituală a tinerei generaţii. El vedea în ele simptomul nou al renaşterii instituţiilor ecleziastice, în spiritul lucrărilor Conciliului Vatican II.

Episcopul de Cracovia îşi impuseră o regulă de fier, aceea de a discuta personal cel puţin o dată cu fiecare dintre tinerii care frecventau Seminarele teologice, dar şi cu preoţii mai în vârstă.

Mai mult, cărturarul Karol Wojtyla a făcut un timp naveta de la Cracovia la Lublin, unde la Şcoala superioară funcţiona drept cercetător şi literat; aici a purces la înfiinţarea unui Consiliu preoţesc – organ format din 30 de persoane, alese de preoţime, şase din ele fiind numite de cardinal. Totul pentru introducerea principiului colegialităţii în Biserică, potrivit spiritului pentru care militase personal în 1968, la lucrările Conciliului Ecumenic Vatican II.

Menţionăm, totodată, că din anii ‘60 a funcţionat în Polonia Institutul familiei, instituţie care avea şi o secţie caritativă. Un loc important îl ocupa Centrul special pentru pregătirea spirituală a tineretului. Aici, viitorul Pontif a declarat: „Am devenit preot, în primul rând, pentru a fi aproape de familii şi de tinerii căsătoriţi”. A scris şi o piesă de teatru. (Cf. „În faţa magazinului bijutierului” de Karol Józef Wojtyła (Papa Ioan Paul al II-lea) în traducerea şi adaptarea radiofonică a lui Nicolae Mareş /https://www.mixcloud.com/teatru-radiofonic/karol-josef-wojtyla-in-fata-magazinului-bijutierului-1991/ Avea titlul: – Magazinul Bijutierului – montată fiind de regizorul Constantin Dinischiotu; textul a fost prezentat de zeci de ori la postul de Radio naţional, pe scena Teatrului din Bacău, respectiv, pe cea a impozantului Cazinou din Sinaia, în interpretarea unei trupe de actori ai Teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov.

Îi plăcea să umble în straie de muntean.

Karol Wojtyla se comporta precum muntenii polonezi, umblând chiar în straiele respective /de goral/, pe care le purta cu drag. Străbunicul său a fost notar valah; înaintaşii săi au ajuns în Polonia urmare a transhumanţei româneşti în căutare de hrană pentru turme, venind aici din nord-vestul Transilvaniei ori trecând din Moldova peste Ceremuş; sălăşluiau la izvoarele Oderului. „Transhumanţa românească spre meleagurile respective a început din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi a durat până în secolul al XVII-lea. Între timp, transhumanţa s-a îndreptat şi în direcţia Lublin-Łuck, trecând prin Codrii Sandomierz-ului, spre muntele Sfintei Cruci”. ( Dumitru D. Mototolescu, Ius valachicum în Polonia, Bucureşti 1916, Migraţia valahă pe meleagurile poloneze şi Studii asupra denumirilor din Carpaţii polonezi de K. Dobrowolski; Cauzele colonizării valahe în Carpaţi, DE Ed. Dlugopolski; Pologne et Roumanie de Stanisław Łukasik.) Se cuvine să relevăm totodată că peste 500 de localităţi au fost fondate aici de români, iar primele valuri ale transhumanţei valahe au precedat cunoscutele colonizări germane din Polonia Mică (Małopolska). Astfel, în anii 1334 şi 1335, la curtea Prinţului de Halici îi găsim pe Borisco Caracula şi pe Alexandru Moldaovici, iar la Przemyśl, datorită colonizării Văii Sanului cu păstori munteni şi moldoveni, a funcţionat în 1353 Episcopul Chiril Valahul – Kiryllo Wołoszyn. (Nicolae Mareş, op. cit. 121-127.)

Calea vieţii wojtyliene.

Pentru a înţelege şi mai bine care a fost „Calea vieţii” străbătută de Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea este indispensabil să evocăm ceea ce s-a petrecut în Europa la 1 septembrie 1939, atunci când cizma hitleristă a invadat Polonia, moment în care istoricul neamului, Nicolae Iorga, a chemat, cu ardoarea unui mare filo-polon, în „Neamul Românesc”, ca naţiunea română să sară – de la vlădică la opincă – în ajutorul fraţilor polonezi. Şi aşa s-a întâmplat. Solidaritatea va spori şi mai mult în momentul în care Stalin, potrivit Pactului Ribbentrop-Molotov, va ataca Polonia din Est. Se înfăptuia atunci cea de-a patra dezmembrare a acestei ţări eroice. Pronia cerească îşi face prezenţa prin ceea ce Biblia spune: „Cel ce mă află, a aflat viaţa, şi dobândeşte har, de la Dumnezeu”. ( Pilde, 8. 35.)

La Zakrzuwek Wojtyla începe lupta cu stânca.

În plin război, au început cele mai grele clipe din viaţa tânărului Karol. el a trebuit, cu ajutorul camarazilor săi, să lupte pentru a sfărâma, la propriu – stânci de piatră. Înfruntarea respectivă o va descrie, cu mare har poetic, peste ani, în unul din poemele sale: „Palmele/ sunt peisajul inimii mele/ iar sufletul este/ precum vadul/ prin care/şuvoiul de apă trece.// Sărmanele-mi palme/ abia le mai deschid/ devenit-au/ stană de piatră./ Iar suferinţei din suflet/ nu mai ştiu/ a-i spune/ pe nume.” (Cf. Nicolae Mareş, op, cit pp. 35-42.)

Preocupări şi iniţiative promovate de Karol Wojtyla la sesiunile sinodale ale episcopilor

Prin decretul privind misiunea pastorală a episcopilor în biserică /christus dominus/, Papa şi episcopii perpetuează lucrarea lui Hristos, Suveranul Pontif bucurându-se de orânduire divină, de putere supremă, deplină, nemijlocită şi universală pentru mântuirea veşnică a oamenilor. („Căci dacă vestesc Evanghelia/Nu-i este laudă, pentru că/stă asupra mea datoria/Căci, vai mie dacă nu voi bine vesti.”/I Cor, 9, 16/)

Episcopii, împreună cu Capul lor, Pontiful Roman, şi niciodată fără acest cap, sunt subiectul supremei şi deplinei puteri asupra Bisericii, putere care nu poate fi exercitată decât cu consimţământul acestuia, ca un act cu adevărat colegial. Subliniem colegial, nu democratic. Această idee de conducere a Bisericii a fost susţinută cu tenacitate, în cadrul Sinodului şi ulterior, după cum vom vedea, de Karol Wojtyla.

Episcopii oferă Păstorului Suprem al Bisericii colaborarea lui în Sinodul Episcopul, acţionând în numele întregului Episcopat catolic.

Urmare a împotrivirii autorităţilor guvernamentale poloneze care n-au acordat paşaport, în toamna anului 1967, Cardinalului Stefan Wyszynski (1901-1981) – arhiepiscop de Varşovia şi primat al Poloniei şi cardinal din 1953, lider spiritual al opoziţiei din Polonia, (Între 1953-1956 a fost arestat de autorităţile comuniste poloneze. A fost beatificat la data de 12 septembrie 2021. /Nicolae Mareş/), pentru a se deplasa la Vatican, Delegaţia Episcopilor Polonezi, care se va solidariza cu Primatul Poloniei, deci şi Cardinalul Wojtyla, nu va participa la lucrările primului Sinod. Absenţa polonezilor va mâhni pe Episcopii din întreaga lume, Papa Paul al VI- lea adresându-le acestora epistole speciale de încurajare.

Aceste instituţii sinodale, ca organe cu caracter consultativ, având reprezentativitate globală, joacă un rol important pentru Suveranul Pontif, aspect ce va fi dezbătut timp de două săptămâni, doi ani mai târziu de la incidentul menţionat mai sus, în octombrie 1969. Exact în perioada menţionată, grupuri de preoţi anti sinodali pichetau Vaticanul solicitând desfiinţarea celibatului şi legalizarea căsătoriilor. În cuvântarea inaugurală, Papa va confirma dorinţa Bisericii de a introduce principiul colegialităţii, rămânând ca acesta să fie dezbătut în grupe sinodale circuli minoris, împreună cu alte chestiuni legate în principal de raporturile dintre Vatican şi Conferinţele diferitelor episcopate, inclusiv relaţiile dintre acestea.

Să vedem punctul de vedere exprimat de cardinalul polonez Karol Wojtyla la una dintre şedinţele plenare: „Conferinţele episcopilor şi nu Sinoadelor locale şi Conciliile sunt tocmai o dovadă a colegialităţii, deci a conlucrării spre binele întregii Biserici. Abordarea dinamică a colegialităţii serveşte unităţii organice a bisericii; comunitatea presupune existenţa multitudinii şi diversităţii care prin schimbul de bunuri trebuie să tindă spre o unire şi mai strânsă dar nu spre o identificare. Comunitatea înseamnă unitate în abordarea ei dinamică, de aceea multitudinea şi diversitatea culturilor precum şi patrimoniul diferitelor biserici trebuie să conducă la crearea unei comunităţi tot mai puternice a poporului lui Dumnezeu fără pierderea caracteristicilor acestora.

În ceea ce priveşte poziţia Papei, această Colegialitate a episcopilor este tocmai o confirmare a autorităţii sale, respectiv, aceea că răspunderea comună a episcopilor pentru conducerea întregii biserici presupune existenţa unei răspunderi unice în felul ei, pe care nici diferiţii episcopi, nici colegiul lor în întregime nu o poate înlocui. Răspunderea păstorului suprem, deci a Papei, este de a da o valoare concretă activităţii episcopilor de aşa manieră încât aceasta să fie o expresie tot mai matură a comuniunii episcopilor şi credincioşilor. (sublinierea mea – NM.) Harul păstorului, dat de Domnul Iisus Hristos Sfântului Petru, înseamnă, totodată, că el trebuie să se străduiască în aşa fel încât comuniunea nu numai să existe, dar să se şi dezvolte…

Alte caracteristici ale colegialităţii ar fi, în primul rând, spiritul comunitar, sprijinirea binelui general al Bisericii şi grija pentru aceasta. În al doilea rând, spiritul de colaborare, deci atitudinea de a schimba idei, activităţi şi proiecte, toate acestea desfăşurându-se cumva în plan dublu. În primul rând, prin dialogul episcopilor între ei şi al conferinţei episcopale între ele, dus în spiritul acelei diaconii creştineşti din antichitate. Acestea trebuie să se manifeste prin dialog şi nu prin impunerea unor păreri unii altora. În al doilea rând, prin conlucrarea cu Papa în ambele direcţiuni, în sus şi în jos simultan; şi cum Petro şi sub Petro. Direcţia în sus înseamnă participarea activă a episcopilor la elaborarea decretelor papale, decrete emise de Papa, independent, fie pentru toată Biserica, fie pentru diferite Biserici, ceea ce poate avea loc din când în când. Este un lucru foarte important pentru a dezvolta atât doctrina cât şi practica colegialităţii.”

Iată o logică de fier în aceste argumente, în modul în care Arhiepiscopul Cracoviei le prezintă, trecând de la universal la particular şi invers, în ierarhizarea importanţei şi a valorilor, a desfăşurării practice a acţiunii, a pragmatismului dovedit, şi totul în câteva fraze. Întâlnim o exprimare clară, matematică. Ne putem închipui ecoul pe care l-a avut o asemenea prezentare şi argumentare în minţile participanţilor, mai ales a celor cu orientări extremiste, de care nici biserica catolică nu duce lipsă. Votul părinţilor participanţi la Sinod se va exprima prin vocem consultativam şi nu prin vocem deliberativam. S-a acceptat în acelaşi timp principiul subsidiarităţii în Biserică, în sensul că organele superioare nu trebuie să soluţioneze problemele care mai bine şi mai competent pot fi rezolvate la un nivel inferior.

Cardinalul Wojtla va propune să fie dată publicităţii o „Declaraţie privind lucrările Sinodului”; propunerea fiind însuşită, el va face parte din Comisia de redactare a acesteia, devenind practic autorul textului, care va fi acceptat în unanimitate. În acelaşi timp, apelul către preoţime, elaborat de către o altă Comisie, n-a fost adoptat, considerat a fi „prea subţire”.

Întâlnim ecoul acestor dezbateri, în toată splendoarea trăirilor sale, şi în versurile poetului Karol Wojtyla: (Traducere de Nicolae Mareş. Volumul de poeme a fost înmânat Pontifului la Vatican, în audienţa acordată translatorului, în februarie 1993. „Florilegiul”, în tiraj de 12.000 de exemplare, a fost lansat în 1992, în Sala „Gafencu” din Ministerul Afacerilor Externe, cu participarea nunţiului apostolic la Bucureşti. Poemele au fost răspândite – pe măsură ce erau traduse – în presa literară românească, care avea atunci tiraje impresionante.

Văd zidul cel drept/ mai degrabă un fragment al peretelui/ pilaştrii plaţi alergând  de-o parte şi de alta a absidelor/ din goana lor ţintuite/ stau/ figurile sfinţilor / Ele sugerează mişcarea/ o Mişcare imensă/ care în noi pătrunde/ din cărţile deschise/ ale căror file/ sufletul mi-l străpunge.// Pe zidul acesta nu apasă bolta/ nu apasă nici oamenii vii/ care trăiesc departe în încăperile inimilor obosite.// N-a pasă nici hăul,/ care înconjoară pământul/ atâta timp cât omul se naşte/ pentru a se hrăni,/ ca un prunc/ la sânul mamei.

IOAN PAUL AL II-lea DESPRE ROMÂNIA, CULTURA ŞI SPIRITUALITATEA ROMÂNEASCĂ DE-A LUNGUL VEACURILOR.
Românie, vin la tine În numele lui Iisus Cristos.

* Vizita mea (Marele Pontif se referă la vizita efectuată la Bucureşti în perioada 3-9 mai 1999 – deschizătoare de noi orizonturi pentru România pe toate planurile. /Nicolae Mareş/) vrea să confirme legăturile dintre România şi Sfântul Scaun, care au avut o mare importanţă pentru istoria Creştinismului în regiune.

*…potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată pe aceste ţinuturi de fratele lui Petru, apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras.

* Mulţi martori de seamă ai Evangheliei, precum Sava Gotul, Niceta de Remesiana, provenind din Aquilea şi Laurenţiu de Novae, i-au continuat lucrarea, iar în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martirii Daco-romani precum Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în Pământul vostru.

* Sămânţa Evangheliei, căzută în teren fertil, a produs, în perioada acestor două milenii, roade abundente de sfinţenie şi de martiriu. Mă gândesc la Sfântul Ioan Cassian şi la Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale, teologice şi canonice ale Orientului grec Occidentului latin; apoi, mă gândesc la voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, ”un adevărat atlet al credinţei creştine“, cum l-a numit Papa Sixt al IV-lea, şi la numeroşi alţi slujitori ai Evangheliei, între care domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent numeroşii martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul XX.

 • Patria voastră a cunoscut în acest secol, care se apropie de sfârşit, ororile unor dure sisteme totalitare, împărtăşind prin suferinţă soarta a numeroase altor ţări din Europa.

 *Gândul meu pătruns de emoţie se îndreaptă acum spre merituosul şi prea scumpul cardinal Alexandru Todea, arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba Iulia, care a petrecut 16 ani în închisoare şi alţi 27 de domiciliu obligatoriu. Aducându-i omagiu lui, care în suferinţa acceptată cu creştinească răbdare din mâinile lui Dumnezeu îşi continuă slujirea de fidelitate faţă de Biserică, aş dori să aduc un cuvenit tribut de recunoştinţă celor care, făcând parte din Biserica Ortodoxă Română şi din celelalte Biserici şi Comunităţi religioase, au îndurat persecuţii similare şi grave limitări. Moartea i-a unit pe aceşti fraţi ai noştri de credinţă în mărturia eroică a martiriului; ei ne lasă o lecţie de neuitat de iubire faţă de Cristos şi Biserica sa.

*… în acest efort de reînnoire socială, naţiunea să nu fie lipsită de sprijinul politic şi financiar al Uniunii Europene din care România face parte prin istorie şi cultură.

*Pentru a cicatriza rănile unui trecut crud şi dureros este nevoie de răbdare şi chibzuinţă, de spirit întreprinzător şi onestitate.

*Această îndatorire, grea, dar înălţătoare, le revine tuturor. Este o provocare mai presus de toate pentru voi, dragi tineri, care sunteţi viitorul acestui generos popor.

• Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Occidentală şi Orientală pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de ”Grădina Maicii Domnului”, vin la tine în numele lui Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Cristos, vei fi protagonista unei perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace.

Din cuvântarea rostită de Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea la aeroportul Otopeni, 7 mai1999:  Românie, vin la tine În numele lui Iisus Cristos.
* Cristos însoţeşte dintotdeauna evenimentele naţiunii române.

Cum să nu amintim, în fapt, că evanghelizarea şi formarea primelor comunităţi creştine au coincis cu însăşi formarea străvechiului şi nobilului vostru popor? Cum să nu relevăm cu recunoştinţă că Evanghelia i-a pătruns profund, încă de la începuturi, viaţa şi obiceiurile, devenind izvor de civilizaţie şi principiu de sinteză între diversele suflete ale culturii lui?

* Datorită credinţei creştine, această ţară, care este legată de memoria lui Traian şi de romanitate, dar care evocă chiar în nume Imperiul Roman de Răsărit şi civilizaţia bizantină, a devenit în decursul secolelor o punte de legătură între lumea latină şi ortodoxie, ca şi între civilizaţia elenă şi popoarele slave.

*Istoria credinţei voastre este reprezentată semnificativ de picturile prezente pe atâtea faţade ale bisericilor voastre, care, cu toate vânturile şi ploile, continuă să vestească iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

*… Românii, în condiţiile istorice tragice, trecute şi mai recente, au păzit cu curaj darul credinţei creştine, rezistând unor violente persecuţii şi insidioase propuneri de a-şi trăi viaţa fără Dumnezeu.

Salutul Sfântului Părinte adresat mulţimii din faţa Catedralei Patriarhale, Bucureşti, 7 mai 1999:
„O punte de legătură între lumea latină şi ortodoxie“,

*Un salut special adresez Eminenţei Sale Alexandru Todea, Arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba Iulia, pe care sper să-l pot întâlni. Doresc să-i exprim aprecierea mea pentru marea sa mărturie de fidelitate creştină şi de unitate indefectibilă cu sediul lui Petru în vremurile prigoanei.

*…. reconstrucţia societăţii române va fi cu atât mai solidă cu cât se va înrădăcina mai mult în tradiţiile voastre cele mai sănătoase. E nevoie mai ales de a redescoperi puterea credinţei tuturor acelora care au preferat să moară decât să renege pe Dumnezeu sau Biserica.

* Fiecare Biserică sau comunitate religioasă din ţara voastră a avut martirii săi şi în secolul XX… Tuturor doresc astăzi să le aduc omagiu…Cum să nu amintim, de pildă, de regretatul Cardinal Iuliu Hosu (1885-1970), Episcop de Cluj-Gherla, predecesorul meu Paul al VI-lea a dezvăluit ulterior că unul din cardinalii ”in pectore“ creaţi în Consistoriul din 20 aprilie 1969 era tocmai Mons. Hossu şi l-a numit ”ilustru servitor al Bisericii, preamerituos pentru fidelitatea sa şi îndelungile suferinţe şi privaţiuni pe care le-a îndurat pentru ea; simbol şi reprezentant el însuşi al fidelităţii multor Episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe şi credincioşi ai Bisericii de rit bizantin“

* Şi Biserica Catolică de rit latin a fost obiect de prigoană, aşa cum e documentat de figura dârză a Slujitorului lui Dumnezeu Mons. Aaron Marton (1896-1980), Episcop de Alba-Iulia, care a fost mai întâi întemniţat şi apoi constrâns să trăiască în domiciliu forţat. Cu profundă emoţie amintesc, totodată, pe Mons. Anton Durcovici (1888-1951), eroic Episcop de Iaşi, mort în închisoare.

Sunt doar câteva din multele şi ilustrele figuri de ucenici ai lui Cristos, victime ale unui regim care, ostil lui Dumnezeu prin ateismul său, a călcat în picioare şi omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Din discursul-scrisoare al Sfântului Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea, către Conferinţa Episcopală din România, Bucureşti, vineri 7 mai 1999.

* Patruzeci de ani de comunism ateu au lăsat urme şi cicatrice în trupul şi în memoria poporului vostru şi au instaurat un climat de neîncredere; toate acestea nu pot dispare fără efort real de convertire a cetăţenilor în viaţa lor personală şi în relaţiile cu ansamblul comunităţii naţionale. Fiecare trebuie să întindă mâna fraţilor săi, astfel încât promovarea şi dezvoltarea să fie în favoarea tuturor, în special a celor care au îndurat efectele nefaste ale diferitelor crize din trecut. Poporul vostru este bogat în resurse nebănuite, de încredere în sine şi de solidaritate. Conştient de aceste valori, el este chemat să dezvolte o artă de a trăi împreună care este un supliment de suflet şi de umanitate.

* Solidaritatea şi încrederea reclamă de la toţi protagoniştii vieţii sociale acordul şi respectul diferitelor niveluri de intervenţie, precum şi o angajare perseverentă şi o atitudine onestă din partea tuturor celor care au sarcina să administreze problemele societăţii. Pornind de la aceasta se constituie cu adevărat o comuniune de destin. Încurajez locuitorii României să depună eforturi pentru a edifica o societate în serviciul tuturor şi să se lase uniţi din nou de mesajul lui Cristos, aşa cum au făcut înaintaşii lor din timpurile apostolice, arătând ce loc important au valorile creştine, spirituale, morale şi umane în viaţa naţiunii.

* Răsturnările rezultate din evenimentele din 1989 au mărit diferenţele dintre cetăţeni. Dificultăţile în tranziţia democratică duc uneori la descurajare. Calea vieţii democratice trece înainte de toate printr-o educaţie civică pentru toţi cetăţenii, astfel încât ei să poată avea o parte activă şi responsabilă în viaţa publică, în sânul colectivităţilor locale şi la toate treptele societăţii. Format în spirit civic, poporul va deveni conştient de faptul că evoluţiile nu înseamnă doar structuri, dar că ele privesc de asemenea mentalităţile. În special, este bine ca tinerii să-şi poată regăsi încrederea în ţara lor şi să nu mai fie tentaţi să emigreze.

* Pe de altă parte, este important ca un-Stat dornic de convivialitate şi de pace să fie atent cu toţi indivizii care trăiesc pe teritoriului naţional, fără excepţie. Într-adevăr, o Naţiune are datoria de a face totul pentru a afirma unitatea naţională, întemeiată pe egalitatea între toţi locuitorii, independent de originea şi religia lor, şi pentru a dezvolta sentimentul primirii străinului.

Discursul Sfântului Părinte la întâlnirea cu autorităţile civilie şi politice,  cu reprezentanţi ai comunităţilor religioase şi cu corpul diplomatic „Vin pe pământul vostru ca pelerin al păcii, al fraternităţii şi al înţelegerii“, Bucureşti, 7 mai 1999.

* Iubiţi Fraţi, lanţurile voastre, lanţurile enoriaşilor voştri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a făcut liberi. Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reuşit. Voi aţi rămas liberi lăuntric, chiar dacă în lanţuri, liberi, chiar dacă în plânset şi lipsuri; liberi, chiar dacă comunităţile voastre erau profanate şi lovite.

* Am venit în aceste zile să aduc omagiu Poporului român, care în istorie este semn al iradierii civilizaţiei romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba şi cultura. Am venit să aduc omagiu unor fraţi şi surori care au sfinţit acest pământ prin mărturia credinţei lor, făcând să înflorească pe el o civilizaţie inspirată din Evanghelia lui Cristos; un popor creştin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu preţ scump în chinurile şi vicisitudinile care i-au marcat existenţa.

* Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiţi de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credinţa voastră în unitate. Vin la voi pentru a da glas recunoştinţei Bisericii Catolice şi nu doar a ei: întregului univers creştin, tuturor oamenilor de bunăvoinţă voi le-aţi oferit mărturia adevărului care îi face liberi.

* În decursul istoriei voastre, felurite suflete ale creştinismului – cel latin, cel constatinopolitan şi cel slav – s-au contopit în geniul original al poporului vostru. Această preţioasă moştenire religioasă a fost salvgardată de comunităţile voastre orientale, împreună cu fraţii Bisericii Ortodoxe Române.

* Părinţii voştri au voit să restabilească uniunea cu Biserica Romei. În ”Clausula Unionis“ au afirmat printre altele: ”Ne-am unit noi, mai sus numiţii, cu toată tradiţia noastră: riturile ecleziastice, Divina Liturghie, posturile şi Calendarul nostru să se păstreze neatinse“. De la acea unire se împlinesc cei 300 de ani: consider providenţial şi plin de semnificaţie faptul că celebrările celui de-al treilea centenar coincid cu marele Jubileu al anului 2000.

* Acea unire purta cu sine ecoul a secole de istorie şi de cultură ale poporului român. Acestei istorii şi culturi tocmai acea unire le-a adus o contribuţie de mare semnificaţie, cum arăta şcoala născută în acel Blaj, pe care acelaşi Eminescu l-a salutat, nu întâmplător, ca ”mica Romă“.

* Strădania voastră, preaiubiţi fraţi ai Bisericii Greco-Catolice, este cea a fidelităţii faţă de istoria şi tradiţia voastră. Figuri ca Teofil Szeremi şi Anghel Atanasie Popa, care au apărat cu dârzenie propria identitate culturală de oricine ar fi încercat să o ameninţe, arată cum catolicitatea şi cultura naţională pot nu numai convieţui, dar şi să se îmbogăţească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei universalităţi care lărgeşte orizonturile şi favorizează depăşirea pericolelor de închistare şi închidere în sine.

*La picioarele splendidului iconostas al catedralei voastre şi-au aflat odihna, în sfârşit, rămăşiţele pământeşti ale venerabilului Episcop Inochenţie Micu Klein, altă figură care şi-a iubit şi apărat cu generozitate şi curaj catolicitatea, strâns unită cu identitatea sa de român.

Dovadă a acestei sinteze fecunde este faptul că în Biserica voastră limba română a intrat în liturghie şi că românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală şi întărirea identităţii naţionale.

*Acest patrimoniu îşi trăgea seva şi din bogăţiile liturghiei şi tradiţiei bizantine pe care voi le aveţi în comun cu fraţii Bisericii Ortodoxe. Voi sunteţi chemaţi să faceţi să retrăiască acest patrimoniu, să-l restabiliţi unde este necesar, inspirându-vă din sensibilitatea celor care au voit unirea cu Roma şi din ceea ce Biserica Catolică aşteaptă de la voi.

*Fidelitatea faţă de tradiţia voastră, atât de bogată şi de felurită, trebuie reînnoită continuu astăzi, când spaţii de libertate vă sunt date, pentru ca Biserica voastră, în revenire la propriile rădăcini şi în deschiderea la chemarea Spiritului, să poată fi ea însuşi din ce în ce mai mult şi, tocmai prin această identitate multiplă, să contribuie la creşterea Bisericii universale.

* Străduiţi-vă pentru o anumită calificare a învăţământului teologic, ştiind bine că viitorii preoţi sunt călăuzele care vor conduce comunităţile în noul mileniu. Uniţi eforturile, calificaţi profesorii şi educatorii, înrădăcinându-i totodată în identitatea voastră particulară şi în respiraţia universală a Bisericii. Aveţi grijă de viaţa călugărească şi acţionaţi pentru renaşterea monahismului, atât de strâns legat chiar de esenţa Bisericilor Orientale.

* Iar peste toate acestea – vă spun cu Sfântul Pavel – ”îmbrăcaţi-vă întru dragoste“ (Col 3, 14). Mai degrabă decât pentru privarea de darul libertăţii, deşi de nepreţuit şi chiar de cel al vieţii, voi aţi suferit pentru că nu v-aţi simţit iubiţi, pentru că aţi fost constrânşi la clandestinitate, printr-o grea izolare de viaţa naţională şi internaţională.

* Dacă între Ortodocşi şi Catolici comuniunea nu este încă deplină, reţinem că ea este deja perfectă în ceea ce toţi împreună considerăm culmea vieţii de har <martyria> până la moarte, comuniunea cea mai adevărată ce poate exista cu Cristos care îşi varsă sângele, şi în acest sacrificiu, face să devină apropiaţi cei care altă dată erau departe.

* Pentru creştini acestea sunt zile de iertare şi reconciliere. Fără această mărturie lumea nu va crede: cum putem vorbi în mod credibil de Dumnezeu care este iubire, dacă nu există nici un răgaz în confruntări?

* Vindecaţi rănile trecutului prin iubire. Suferinţa comună să nu genereze separare, ci să suscite miracolul reconcilierii. Nu este oare acesta miracolul pe care lumea îl aşteaptă de la cei ce cred?

*  Martirologiul vostru se deschide cu celebrarea ideală a acestor episcopi care şi-au amestecat sângele cu cel al Jertfei Euharistice pe care au celebrat-o zilnic.

*  L-am evocat şi pe cardinalul Iuliu Hossu, care a preferat să rămână cu ai săi până la moarte, renunţând să se transfere la Roma ca să primească de la Papa binetul de cardinal, pentru că aceasta ar fi însemnat să-şi părăsească pământul natal.

Omilia Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea la divina liturghie în ritul bizantin-român în catedrala Sfântul Iosif: Am venit în aceste zile să aduc omagiu Poporului român, care în istorie este semn al iradierii civilizaţiei romane în această parte a Europei. Bucureşti, 8 mai 1999

* Vin în întâmpinarea unui popor care a primit Evanghelia, a asimilat-o şi a apărat-o de atacuri repetate, simţind-o de-acum ca parte integrantă a patrimoniului său cultural.

*  Este vorba de o cultură elaborată cu răbdare, pe urmele Romei antice, Într-o tradiţie de sfinţenie care a pornit din chiliile a nenumăraţi monahi şi monahii, dorind să cânte laude lui Dumnezeu şi să ţină sus braţele în rugăciune, ca Moise, pentru ca bătălia paşnică a credinţei să fie câştigată în folosul populaţiilor acestui pământ.

*  Amândoi în istoria noastră personală am văzut lanţurile şi am cunoscut oprimarea din partea unei ideologii care voia să extirpeze din sufletul popoarelor noastre credinţa în Cristos Domnul. Dar porţile iadului nu au biruit asupra Bisericii, Mireasa Mielului

*  După mulţi ani de violenţă, de mortificare a libertăţii, Biserica poate turna balsamul harului pe rănile omului şi să îl vindece în numele lui Cristos, spunând, ca şi Petru, ologului: „argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Isus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă“ (Fap. 3,6).

* Cenobiile, bisericile acoperite cu fresce, icoanele, veşmintele liturgice, manuscrisele nu sunt doar bijuterii ale culturii voastre, dar şi impresionante mărturii de credinţă creştină, de credinţă trăită. Acest patrimoniu artistic, născut din rugăciunea monahilor şi monahiilor, a meşteşugarilor şi sătenilor inspiraţi de frumuseţea liturghiei bizantine constituie o contribuţie deosebit de semnificativă la dialogul dintre Orient şi Occident şi la renaşterea acelei fraternităţi pe care o aprinde În noi Duhul Sfânt În pragul noului mileniu.

*  Pământul vostru românesc, între ”latinitas“ şi Bizanţ, poate deveni punct de întâlnire şi de comuniune. El este străbătut de marele Danubiu, care udă regiuni din Răsărit şi din Apus: fie ca România, ca şi acest fluviu, să poată lega raporturi de înţelegere şi de comuniune între popoare diverse contribuind la afirmarea în lume a civilizaţiei iubirii.

Cuvântarea rostită de Suveranul Pontif Papa Ioan Paul al II-lea la Întâlnirea cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Am venit să contemplu Chipul lui Cristos sculptat de Biserica voastră. Bucureşti, 8 mai 1999

*  Prin poziţia geografică şi prin lunga ei istorie, prin cultură şi tradiţie, România este o casă unde Orientul şi Occidentul se regăsesc în dialog natural.

*  Aici Biserica respiră deosebit de evident prin cei doi plămâni ai săi. Şi în aceste zile am putut trăi această experienţă. Alături unii de alţii, cum erau Petru, Andrei şi ceilalţi apostoli adunaţi în rugăciune cu Maica Domnului în primul cenacol, am trăit noi Rusalii spirituale.

*  În timp ce aproape se deschide poarta celui de-al treilea mileniu, ni se cere să ieşim din limitele noastre obişnuite pentru a face să se simtă cu mai multă vigoare vântul Rusaliilor.

*  Voi care v-aţi eliberat de coşmarul dictaturi totalitare, nu vă lăsaţi amăgiţi de visurile înşelătoare, periculoase ale consumismului. Şi acestea ucid viitorul. Isus vă face să visaţi o Românie nouă, un pământ pe care Orientul şi Occidentul să se poată întâlni în fraternitate.

*  Încurajez locuitorii României să depună eforturi pentru a edifica o societate în serviciul tuturor şi să se lase uniţi din nou de mesajul lui Cristos, aşa cum au făcut înaintaşii lor din timpurile apostolice, arătând ce loc important au valorile creştine, spirituale, morale şi umane în viaţa naţiunii.

*  Răsturnările rezultate din evenimentele din 1989 au mărit diferenţele dintre cetăţeni. Dificultăţile în tranziţia democratică duc uneori la descurajare. Calea vieţii democratice trece înainte de toate printr-o educaţie civică pentru toţi cetăţenii, astfel încât ei să poată avea o parte activă şi responsabilă în viaţa publică, în sânul colectivităţilor locale şi la toate treptele.

*  Fără Îndoială, modificările teritoriale care au dus la unirea de populaţii de apartenenţe etnice şi religioase diferite au desenat, mai ales în Transilvania, un mozaic socio-religios complex. Graţie convivialităţii naţionale şi religioase, cu răbdare şi mai ales cu voinţa de a reuşi arta de a trăi împreună, vor putea fi depăşite opoziţiile şi temerile.

*  Doresc în fine să menţionez primirea pe care România a acordat-o cu atâta generozitate compatrioţilor mei şi guvernului polonez în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

*  Aş vrea, de asemenea, să aduc omagiu exploziei spontane de care au fost capabile numeroase persoane cu ocazia evenimentelor din 1989.

DESPRE CULTURĂ

• Importanţa cardinală a culturii, potrivit lui Toma de Aquino, constă în aceea că aceasta îmbracă într-un fel forma vieţii omului. Omul îşi trăieşte adevărata sa viaţă datorită culturii. Viaţa lui este cultură totodată şi prin aceea că prin ea omul se impune şi se diferenţiază de toate celelalte fiinţe care intră în componenţa lumii vizibile: omul nu se poate dispensa de cultură.

• Omul, care în lumea vizibilă este singurul subiect de cultură din punctul de vedere ontologic, constituie - de asemenea - singurul ei obiect propriu şi ţel.

• Cultura este acel ceva prin care omul ca om devine şi mai uman: şi mai mult «a fi». Pe aceasta se bazează acea diferenţă capitală dintre ceea ce omul este şi ceea ce posedă, respectiv dintre «a fi» şi «a avea».

• Importanţa culturii constă în formarea raporturilor interumane şi sociale.

• Nu încape nici o îndoială că factorul cultural primordial şi de bază este omul matur din punct de vedere spiritual - deci omul deplin educat, capabil să se educe pe sine şi pe alţii. Nu încape nici o îndoială că dimensiunea primară şi de bază a culturii o constituie moralitatea sănătoasă: cultura morală.

• Dacă în numele viitorului culturii trebuie să se apeleze şi mai mult la dreptul omului de „a fi“ - dacă în numele aceluiaşi ţel trebuie să se ceară primatul sănătos al familiei în întreaga operă de educare a omului într-o omenie adevărată - atunci pe aceeaşi linie trebuie promovat la rândul său dreptul Naţiunii. Acest drept trebuie pus de asemenea la bazele culturii şi ale educaţiei.

• Da! Viitorul omului depinde de cultură! Da! Pacea în lume depinde de primatul Spiritului! Da! Viitorul paşnic al omenirii depinde de iubire!

• Adevărata cultură este umanizatoare, în timp ce incultura sau culturile false dezumanizează. De aceea, omul - alegând cultura -, face jocul în care se cumpăneşte soarta sa.

• Cultura trebuie să îl dezvolte pe om, pe fiecare individ, în spaţiul umanităţii sale integrale, facilitându-i fiecărui om şi oamenilor la un loc dezvoltarea deplină a dimensiunii umane. Scopul esenţial al culturii este deci de a perfecţiona existenţa umană şi de a-i asigura mijloacele necesare pentru dezvoltarea caracterului său individual şi social.

• Toate formele de activitate socială îşi au obârşia în cultura animi, - după cum spunea Cicero - sau în cultura reflecţiei şi a dragostei, prin care omul se ridică la cea mai înaltă demnitate, care constă în a gândi, şi care se exprimă în darul cel mai sublim manifestat în iubire.

• Adevărata cultura animi este cultura libertăţii, care se trage din profunzimile spiritului, din claritatea gândirii, din bogata şi dezinteresata iubire. Fără libertate nu poate fi însuşită cultura. Adevărata cultură a poporului, deplina sa umanizare, nu se pot dezvolta într-o orânduire a împilării.

• La fel ca procesul de dezvoltare culturală, ca şi în acţiunea de răspândire a acesteia, Biserica cere pentru cultură, deci şi pentru om, o libertate similară celei pe care în declaraţia conciliară Dignitas humane o cere pentru religie: libertatea înrădăcinată realmente în demnitatea persoanei umane, pe care o cunoaştem fie prin Cuvântul Domnului, fie prin raţiune.

• Prin respectarea libertăţii, cultura trebuie să servească la dezvoltarea ei, ceea ce înseamnă că trebuie să o doteze cu asemenea atribute şi obiceiuri menite să contribuie la crearea libertăţii denumite de Sfântul Augustin libertas maior, deci a libertăţii în plină dezvoltare, a libertăţii mature din punct de vedere moral, capabilă de alegeri autonome faţă de atracţiile ce provin din fiecare formă nu dintre cele mai frumoase, de iubire adevărată.

• Cultura animi trebuie să vegheze totodată asupra instruirii şi educaţiei, trebuie să înveţe omul să cunoască realitatea şi, în acelaşi timp, să îl educe într-o asemenea manieră încât să devină om în toată plenitudinea existenţei sale şi a relaţiei interumane.

• Omul nu se poate realiza pe deplin, nu îşi poate înfăptui în toată plenitudinea caracterul său uman, dacă nu trăieşte dimensiunea supranaturală a propriei existenţe în lume şi în relaţia sa cu Dumnezeu.

• În opera culturală Dumnezeu a încheiat alianţă cu omul. Dumnezeu însuşi a devenit producător de cultură pentru dezvoltarea omului. Dei agricultura estis - striga Sfântul Pavel. Deschideţi uşile spiritului vostru, ale societăţii voastre, ale instituţiilor voastre culturale la activitatea lui Dumnezeu, care este prietenul omului, acţionând în om şi pentru om, ca acesta să crească în omenia şi dumnezeirea sa, în esenţa şi în stăpânirea sa asupra lumii.

• Opera culturală este o operă a dragostei, care se trage din iubirea faţă de societate, al cărei imperativ l-am înfăţişat în prima mea enciclică Redemptor hominis. Nu există iubire faţă de societate atunci când se manifestă ură faţă de alţii, când nu se respectă pluralismul culturilor adevărate, căutând să se impună propria cultură, care nu este unică, nici exclusivă faţă de societăţile economice şi politic mai slabe.

• Între raţiune - care este îndreptată spre adevăr şi are capacitatea de a cunoaşte, întrucât se trage din Dumnezeu - şi credinţă - care izvorăşte din aceeaşi sursă divină a adevărului curat - nu poate fi nici un conflict real.

• Omenirea este chemată să facă un mare pas înainte, către înţelepciune şi cultură. Lipsa de cultură şi necunoaşterea valorilor umane adevărate atrag după sine ameninţarea dispariţiei omenirii.

• …Cultura cuprinde în întregime viaţa poporului: un ansamblu de valori care o înviorează, care fiind comună pentru toţi cetăţenii îi uneşte în aceeaşi „conştiinţă a diferiţilor oameni şi a tuturor împreună”; cultura cuprinde atât forme, prin care se exprimă şi se formează valorile, cât şi obiceiuri, limba, arta, literatura, instituţiile şi structurile de convieţuire socială.

• Cultura modernă, care veacuri de-a rândul a fost spiritul societăţii occidentale, iar datorită acestuia - într-un cadru şi mai larg - spiritul altor societăţi, trece actualmente prin criză: deja nu mai apare ca un factor înviorător şi unificator al societăţii, care din partea ei se prezintă împrăştiată şi incapabilă să îşi abordeze menirea, respectiv de a contribui la creşterea interioară a omului, a existenţei sale adevărate şi depline. Pierderea acestei puteri vitale şi a influenţei sale pare a-şi avea rădăcina în criza adevărului. Din toate punctele de vedere, sensul adevărului a fost puternic zdruncinat. O observaţie aprofundată permite să se afirme că în ultimă instanţă este vorba de o criză metafizică. Aceasta este urmată de căderea valorii cuvântului, subestimare a cărei sursă o constituie tulburarea şi lipsa de încredere între persoane.

• Cultura ştiinţifică nu se împotriveşte nici culturii umaniste, nici culturii mistice. Orice cultură autentică înseamnă o deschidere spre ceea ce este esenţial şi nu există un asemenea adevăr care să nu poată deveni universal.

• …Evanghelia în sine este într-un anumit grad un act de cultură, căci vine în întâmpinarea omului, a modului său de a gândi, de a se comporta, de a munci, de a se odihni, intrând deci în sfera sa de cultură.

• Cultura, credinţa, mass-media sunt trei realităţi între care se creează o conexiune. De legătura aceasta depind prezentul şi viitorul civilizaţiei noastre; ele sunt chemate ca într-un mod cât mai plenar să se exprime într-o dimensiune planetară.

• …Prin ea însăşi cultura este comunicare - nu doar a omului cu mediul (iar omul a fost făcut să îl stăpânească), ci mai mult, a omului cu alţi oameni.

• …În timpurile noastre, posibilităţile uriaşe ale mijloacelor sociale de comunicare în masă sunt deseori folosite împotriva omului şi rolul dominant al culturii nu duce la întâlnirea cu credinţa, atât în ţările în care este permisă circulaţia liberă a ideilor, cât şi acolo unde libertatea este greşit interpretată de dictaturi iresponsabile.

• Biserica este convinsă că dialogul şi evanghelizarea culturii servesc, în mod cert, omenirii, îndeosebi lumii de azi, ameninţată în mod paradoxal de ceea ce s-ar putea considera drept o izbândă a culturii sale autonome, şi care deseori se îndreptată împotriva omului, împotriva demnităţii, libertăţii, chemării lui spirituale.

• Cultura, ca o cerinţă tipic umană, constituie unul din elementele esenţiale ale identităţii naţionale. Aici îşi are rădăcina dorinţa de a fi un anume popor şi nu altul.

• Cultura este expresia completă a realităţii vitale a poporului şi cuprinde naţiunea ca întreg: valoare, structură, persoană.

• …Numai ea, credinţa, poate asigura culturii fundamentul cel mai bun şi de bază. În credinţa creştină, cultura poate să îşi găsească hrana şi inspiraţia necesară. (Papa Ioan Paul al II-lea)