Don Quijote se însoară

Stocul de supereroi s-a împuţinat îngrijorător. E greu de înţeles de ce, fiindcă ei, supereroii se nasc anume în şi pentru situaţiile limită. Iar de aşa ceva nu ducem lipsă în ultimul timp. Poate că la Hollywood cineva s-a gândit că toate aventurile astea au devenit obositoare. Clişeele trec foarte repede de la stadiul de obsesie la cel de plictiseală, de lehamite. Timpul nu mai are răbdare cu băieţii care apar de obicei în zbor, mascaţi, cu mantia fluturând, la ţanc pentru a salva blonda neajutorată care plânge şi suspină în ghearele monstrului atârnat de un zgârie-nori, sau copilul care ţine în mână un ursuleţ cu lăbuţele rupte de acelaşi monstru, se înţelege. Totuşi, explicaţia asta nu stă prea bine în  picioare. Există încă, fără îndoială, supereroi, doar că s-au reinventat. Avem nevoie de ei ca să despărţim binele de rău sau binele de bine, atunci când nu mai ştim să discernem cu propria minte, din cauza avalanşei de veşti şi evenimente contradictorii. Poartă alt nume şi au acelaşi scop în viaţă: să facă dreptate cât e ziua de lungă. Problema nu e la ei, ci la noi, pentru că vremurile s-au schimbat, şi dreptatea are un alt sens, un alt conţinut, e altfel interpretată. Dar ei s-au adaptat şi luptă în continuare pentru tot felul de cauze despre care au citit în ziare sau au văzut la televizor că sunt drepte. E adevărat, masca le ascunde mai bine faţa, însă nu şi năravul.

Obsesia pentru popularitate naşte caractere noi. Superman se învârte în jurul planetei pentru a da timpul înapoi, vă amintiţi secvenţa. Mai mult, nu poate face şi ştie asta, chestie care îl face apatic. Omul-Păianjen e peste tot şi ţese şi tot ţese pânze, conspiraţii, îşi pierde vremea cu pălăvrăgeli oculte şi alunecă pe fir din ce în ce mai jos. Adversarii sunt mereu, pas cu pas, înaintea lui. Parcă nu mai e acelaşi tip săritor, jovial, plin de avânt. Nimic nu-i iese bine, nici plasele pe care (încă) le aruncă exact ca în film, conform scenariului, nu mai sunt aşa de zdravene: adevărul scapă printre ochiuri. Cat Woman se descurcă ceva mai bine, umblă mai mult pe întuneric şi face duş mai rar fiindcă, de, e mâţă, şi ăstora le e frică de apă şi le place să vâneze în beznă. Lumea s-a umplut de supereroi în haine kaki, care îşi plimbă bocancii cazoni peste tot. Toţi urlă în cor „Pace! Pace!”, dar nu-i auzi de zăngănitul armelor. Mai lipseşte un Eulenspiegel adus la zi, cu soft adaptat vremurilor, care să facă haz de necaz printre tunuri. Ar fi cineva pe-aproape, mai năuc decât originalul: mai încurcă pupitrele, războaiele între ele, uneori direcţia, dar nu-i bai atâta vreme cât vorbeşte despre o minunată lume nouă, mai bună şi mai fericită. Supereroii s-au transformat, fără să băgăm de seamă, în supererori.

Toţi sunt clonele lui Don Quijote, ceva mai bine îmbrăcaţi şi un pic mai demagogi şi mai aferaţi. Rosinante a mâncat jar şi a slobozit pe nări un scheunat în loc de flăcări. Dacă eroul lui Cervantes s-ar lupta astăzi cu morile de vânt ar fi mai credibil. Frustrarea lui era legată de imaterialitatea propriilor închipuiri, discipolii săi sunt ei înşişi nişte plăsmuiri ludice. Nobleţea dobândită de bătrânul cu minţile rătăcite în grajdul unui han este acum luată în serios. Dulcineea se transformă în zeiţa răzbunării, iar Sancho Panza într-un politruc de doi bani. Oricine are gură bogată, carismă şi ştie să mintă frumos poate fi supererou. Fără mantie fâlfâitoare, fără puteri magice, fără jeturi laser ţâşnindu-i din ochi. Singura superputere este supunerea. Omul de rând îi va aştepta în curtea din spatele casei. Poate vor veni să-l mai salveze o dată, ca pe vremuri. Între timp, Don Quijote a obosit. Dihonia, vrajba, flecăreala l-au răpus. S-a aşezat la casa lui şi, vindecat de nebunia asta de a salva lumea de rele, deşi povestea nu ne dă de înţeles, se gândeşte să se însoare şi să-şi vadă de bătrâneţe şi facturi. (Dragoş CIOCĂZAN)