Domnul W.

Nu îi voi dezvălui numele. Ar fi indecent, nu neapărat pentru că domnul W. s-a mutat la stele în urmă cu aproape douăzeci de ani, ci pentru că nu ştiu dacă de acolo, din mijlocul oceanului de lumină în care spera să se scalde, va fi de acord să vorbesc, fie şi cu sfială, în numele domniei sale. Ne întâlneam zilnic în vestiarul unui mare institut de cercetări din Bucureşti. Eu, un tânăr care visa şi spera să mute munţii din loc. Domnia sa, un cercetător cunoscut şi apreciat în lumea ştiinţifică. Mereu vesel şi gata să ajute, săritor, calm, oferind sfaturi cu seninătatea omului pentru care a fi bun este un scop în sine. Nu l-am văzut niciodată trist. Trecea cu uşurinţă de la un subiect la altul şi avea întotdeauna pregătită o glumă, de obicei însoţită de un zâmbet sincer şi cald. Râdea cu poftă, din inimă, şi ne făcea să uităm de grijile zilei. Nu puteai bănui chinurile prin care trecuse într-o viaţă întoarsă pe dos de vremurile sub cârma cărora avusese nenorocul să se nască.
Avea o singură ciudăţenie: făcea trei până la cinci duşuri pe zi. Deloc preocupat de consumul de apă caldă, atunci, în 1986 (ca şi acum, în 2021) un lux, mă frământa, totuşi, întrebarea: de ce? Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat. M-a privit cu ochi atât de trişti încât mi-a părut imediat rău că am îndrăznit să îl tulbur. Dar zâmbetul i-a revenit imediat pe chip. Şi atunci mi-a povestit. Era singurul rămas în viaţă din familia sa. Ambii părinţi, bunicii, doi unchi şi trei fraţi mai mari pieriseră în lagărul de la Auschwitz. Se spăla des pentru că simţea continuu mirosul de lagăr. Şi pentru a-şi reprima teama care îşi imagina că îi cuprinsese pe toţi ai lui când, în loc de apă, din duşuri ţâşnise gaz otrăvitor. El scăpase datorită priceperii de a repara ceasuri, meşteşug pe care îl învăţase de la bunicul său. Un ofiţer neamţ, colecţionar de ceasuri, îl scăpase de moarte, punân-du-l să repare şi să cureţe ceasuri de buzunar furate de la deţinuţii ucişi cu zecile pe zi. Într-o seară, printre ceasurile aduse de ofiţerul neamţ a recunoscut ceasul bunicului său. L-a strâns la piept, l-a sărutat şi l-a ascuns. De atunci, îl purta tot timpul cu el. L-a scos şi mi l-a arătat. Mi-a fost greu să privesc acel obiect, martor al unei uriaşe tragedii.
Peste ani, aflat la o specializare în Germania de Vest, avea să îl revadă, întâmplător, pe ofiţerul german. Un bătrân slab, adus de spate, sprijinit într-un baston tocit. L-a privit în ochi zâmbind şi i-a oferit câteva mere coapte cu miere luate de la restaurantul hotelului. Era Roş Haşana (Anul Nou în calendarul ebraic ), aşa se nimerise. Nici un reproş, nicio palmă, nici un sunet. Doar un zâmbet şi câteva mere. O splendidă lecţie de iertare. Aşa a fost domnul W. Un om obişnuit, care, deşi sfâşiat de nenorociri, nu a încetat să-i înţeleagă pe oameni. (Dragoş Ciocăzan)