Doar sfârşitul lumii

Vremuri crunte par să se abată peste omenire. Prea mult armament, prea multe orgolii şi prea puţină înţelepciune. Teoria istoriei ciclice alunecă din manuale, cronici şi zapisuri direct în contemporaneitate. Minţile înfierbântate ale unora (sau altora) aruncă istoria şi pildele ei la gunoi şi sunt gata să o ia de la capăt cu măcelul. Mesaje încărcate de tensiune, ştiri alarmante: o presă isterizată şi burduşită ideologic, de ambele părţi, se depăşeşte pe sine aruncând în spaţiul public o mulţime de aserţiuni, trecând de la linguşiri greţoase la urlete triumfaliste. Adevărul, aşa cum ne învaţă cei mai luminaţi gânditori, este şi relativ, şi partinic uneori şi, din păcate, îngrozitor de subiectiv. Am auzit foarte des în ultimele zile sintagma România nu e singură!, rostită de înalţi oficiali români sau străini. Nu e singură în faţa cui sau a ce? Din câte ştim, şi sper să fie adevărat, nu  ne-a declarat nimeni război şi nici noi nu ne-am uitat urât la cineva. De ce să ne luăm arma din cui şi să ne oţărâm la cine ştie cine, aşa, fără să ne întrebe nimeni de sănătate? Da, există un pericol latent la (toate) graniţele noastre, însă asta se întâmplă de când lumea. Iar experienţele nefericite legate de puţinele momente când ne-am lăsat angrenaţi în războaiele altora ar trebui să funcţioneze ca o platoşă instinctuală, ca o lecţie.

Lumea este în continuă schimbare. Sferele de influenţă sunt în curs de reaşezare ca urmare a distrugerii, în anul 1989, a echilibrului postbelic instaurat prin graţia marilor puteri. Şi, deşi au trecut 32 de ani de atunci, se pare că protagoniştii nu se înţeleg. Planeta de acum nu mai este cea de atunci: acum oamenii au mult mai mult acces la informaţie, călătoresc în număr mai mare, clima se schimbă, iar resursele naturale sunt din ce în ce mai greu de obţinut. De unde şi acest puseu inflamatoriu. Să ne înţelegem: ambele părţi greşesc. Şi unii şi alţii vor ceea ce nu li se cuvine, primii în numele unui drept istoric şi al dorinţei de avea în jurul lor o centură de siguranţă (rânduială care însă nu ţine cont şi de părerea celor implicaţi), iar ceilalţi în numele libertăţii, al dreptului la autodeterminare al fiecărei naţiuni (regulă aplicată doar acolo unde şi când le convine). În general, în numele naţiunilor mici se poartă războaie, întotdeauna pentru a le „elibera”. Prin eliberare, fiecare mare putere înţelege ce vrea, în funcţie de interesele geostrategice sau economice pe care le are în regiune. Ştim cum e, am trăit-o şi încă o trăim pe pielea noastră. Aşa se explică menţinerea peste tot în lume a unor regimuri dictatoriale, a unor monarhii absolute conduse după reguli medievale, sau a unor junte militare care, nu-i aşa, răspund cel mai bine aspiraţiilor de veacuri ale naţiunilor respective.

 Unii ţopăie de fericire când văd convoaie militare străbătând drumurile ţării. Cred că ar trebui să fim ceva mai moderaţi. Niciodată, nicicum, nicăieri în lume, astfel de imagini nu ar trebui să bucure pe nimeni. Pacea, cum spunea un mare gânditor, nu este firească, starea de beligeranţă este adevărata normalitate a sistemelor vii, incluzând aici şi regnul uman, cel mai războinic dintre toate. Nu trebuie neapărat să îi dăm dreptate, şi tocmai de aceea, singura bătălie pe care ar trebui să o purtăm este aceea pentru menţinerea acestei stări de „anormalitate”. E greu, nu are cum să fie simplu să acţionezi împotriva naturii, dar este obligatoriu. Pentru că acum izbucnirea unei conflagraţii locale s-ar extinde pe toată planeta şi, judecând după uriaşele arsenale, după foamea de resurse, după enormele tensiuni generate de apropiata epuizare a combustibililor fosili, nu poate duce decât la o previzibilă anihilare reciprocă. Marii jucători ai politicii mondiale ne asigură că nu e chiar aşa. Nu-i mare lucru: doar sfârşitul lumii. Nici primul, nici ultimul. Dă-o încolo, nu e prima oară când vedeţi aşa ceva, ce vă tot plângeţi! Numele unor tineri vor coborî pe cruci. Nişte ţări mai mari sau mai mici vor fi rase de pe faţa pământului, va fi un pic de foamete, ceva molime, puţin  fum, dar totul va fi minunat, pentru că va învinge binele. Rămâne să aflăm ce înseamnă acest „bine”. Mă tem că explicaţia e de negăsit în dicţionare. (Dragoş CIOCĂZAN)