Doamne,ce m-am mai speriat!

Zidurile în spatele cărora se ascund ignoranţa şi prostia sunt din ce în ce mai groase, mai înalte şi mai crenelate. Evident, este o părere personală, nu o axiomă. Publicaţiile online, blogurile, platformele de socializare, sunt oportunităţi de comunicare accesibile oricui, indiferent de gradul de umplere a capului cu date şi informaţii corecte sau scornite. Până la un punct, e bine. A spune tot ce-ţi trece prin cap, oricând şi oricui, a avea opinii, a fi pro sau contra – iată câteva lucruri care fac parte din definiţia libertăţii. Însă asta nu e valabil pentru toată lumea. Ignorantul se consideră obligat să facă legea, pentru el, libertatea înseamnă un singur lucru: el şi numai el are dreptate, întotdeauna. Bineînţeles, despre şcoală, educaţie, studii, cultură se fereşte să vorbească. La ce-ţi trebuie toate astea, atât timp cât poţi înfrunta pe oricine, fără a dialoga, argumenta, justifica vreuna dintre inepţiile care îţi ies de pe buze sau, mă rog, din tastatură? S-a născut chiar şi o solidaritate a ignoranţei, un fel de congregaţie a prostiei, ai cărei membri atacă, de obicei, în haită. Insistenţa lor atrage noi şi noi discipoli, tocmai prin permanenta insurgenţă şi prin violenţa limbajului. Bazaconiile pe care le rostesc au valoarea unui triumf. Mecanismul e simplu: alegem un subiect, ceva la modă, o chestie care e pe buzele tuturor (aşa demonstrăm că avem „spirit civic” şi căpătăm notorietate), apoi, fără să ne documentăm, fără să citim măcar două rânduri pe „Wiki”, fără să deschidem o carte, aruncăm subiectul direct în jarul unei platforme de socializare sau al unui site de ştiri, şi vâlvătaia izbucneşte imediat. Există un mecanism de transmitere rapidă a inepţiilor, care ţine de natura umană. E mult mai simplu să accepţi o aiureală inventată decât să-ţi baţi capul cu scotocitul prin documente pentru a afla adevărul; gândirea leneşă e mai la îndemână, la un clic distanţă. Există o nostalgie a vremurilor când ştiinţa de carte era o mândrie, când oamenii care se căzneau să termine o şcoală erau priviţi cu respect, când cel care spunea o prostie intra în pământ de ruşine. Cred că trebuie să renunţăm la această nostalgie, e o problemă de adaptare, de supravieţuire. Tot ce putem face este să sancţionăm derapajele prea mari, uneori monstruoase, fiindcă trăim în epoca informaţiilor trunchiate, a intoleranţei doctrinare, a superficialităţii semidocte.
Dacă tot am făcut caz de lipsa argumentelor, poate n-ar strica un exemplu, două. Acum câteva zile, intru pe un site cu date statistice despre creşterea economică din statele UE în ultimii cincisprezece ani. Văd nişte cifre, le analizez, şi îmi tastez părerea sub forma unui comentariu, mă gândeam eu, benign. Adică, subliniez cât de mult ne-a ajutat apartenenţa la organizaţia respectivă, dar şi faptul că aplicarea aceloraşi legi în toate statele membre este (în opinia mea, desigur!) o eroare, fiind necesară o armonizare a prevederilor legale cu condiţiile specifice fiecărui stat. Sper că, citând un comentariu, o reacţie la postarea mea, tot ceea ce am scris, cu amărăciune, până acum îşi va găsi justificarea: „Poate nu a-ţi ânţeles. Toţi analfabeţi sunt contra UE. Comuniştii hoţii sânt la putere care au rele intenţi de a fura. Dute în Corea de nord”. Omul nu are în casă oglinzi, altminteri s-ar privi în ele şi ar înţelege unde greşeşte. Şi nu e vorba doar despre gramatică, ci despre trei lucruri mult mai grave: superficialitatea, călcarea în picioare a libertăţii de exprimare şi lipsa unei culturi a comunicării. Alt comentariu, aceeaşi poveste: „Erea m-ai bine inainte? Poate pentru uni turnatori şi din miliţie care aveau magazinele lor cu tot ce vrea. Pune-ţi mîna pe carte şi afla-ţi-le. Altfel o să păţeşti ca alţi, l-a puşcărie”. Doamne, ce m-am mai speriat! Încă o dată, nu de gramatică e vorba (deşi…), ci de faptul că unii pur şi simplu nu-şi dau seama că eşti de aceeaşi părere cu ei, din cauza îndoctrinării, a obtuzităţii, a aroganţei tipice analfabetului cu simţ civic. Da, cu siguranţă, voi pune mâna pe un abecedar, din astea noi, alternative, ca să-mi fac un upgrade, aşa nu se mai poate.
Dacă „păţesc ca alţi”? Vă asigur, fără să pun pe undeva vreun asterisc, că citatele de mai sus sunt rupte din viaţă. (Dragoş CIOCĂZAN)