Doamne, ce-am mai râs!

Un american, un rus şi un român naufragiază pe o insulă pustie… Din ciclul „ce proşti sunt ei şi ce şmecheri suntem noi”. Bancuri de spus la petreceri, când „se lua” curentul, din 1985 încolo. Hohote la lumina lumânării, când nu prea ştiai dacă ai înfipt furculiţa în salata de boeuf, într-o sarma dodoloaţă sau în tortul cu blat „Mirela”. Dacă aveai noroc, nimereai paharul cu pepsi şi îl duceai ca orbetele la gură. Era rece, la fel ca aerul din încăpere. Cine ştie, cunoaşte! Dar râsul era pe bune, din inimă, sănătos şi salvator. Astăzi, faza cu lumina stinsă şi camera rece are toate şansele să se repete. De data asta nu ca să construim, ferească sfântul, ceva, ci ca să facem „sâc!” cuiva, cu degetele fluturând în vârful nasului. Bancuri cu străini nu mai spunem. De americani n-ai voie să râzi, iar despre ruşi nu ai voie să vorbeşti. Să încercăm cu ceilalţi, partenerii de pe insula pustie pe care am eşuat cu toţii. Un român, un olandez şi un suedez stau de vorbă într-un tren, dar nu se aud unul pe celălalt fiindcă vagoanele o iau, fiecare, în altă direcţie. Noi, românii, avem o vorbă: „Schengen”. Ei fac semn că nu aud – sau aud, dar nu pricep. Locomotiva de fabricaţie belgiană e de vină, face prea mult zgomot pentru nimic. Însă belgienii fac ciocolată bună şi se pricep la diamante. Olandezul ţine în mână un ghiveci cu o plăntuţă; rupe din când în când câte o frunză şi o mestecă. După un timp, devine uşor confuz şi pare dispus să iubească, în felul lui, pe toată lumea, inclusiv pe românul  care tot mestecă la mămăligă, aplecat ca ghiocelul peste tuciul aburind.

În alt compartiment, zarvă mare. Un spaniol şi un italian vorbesc unul peste celălalt, veseli şi puşi pe glume. Primul se căzneşte să salveze platoul cu tappas de italianul care gesticulează prea mult. Amândoi privesc cu coada ochiului spre cele două tinere ale căror plete blonde flutură peste decolteurile prea îndrăzneţe, lângă geamul deschis. Şi unul şi celălalt ar cânta dacă n-ar fi priviţi cu reproş de finlandezul nemulţumit că gustările spaniolului nu sunt şi cu cod sau hering. De undeva vine un miros de pivniţă veche. Bulgarul şi francezul fac schimb de pachete: o roată mare de Epoisses contra unui borcan cu castraveţi muraţi, plus o strachină cu liuteniţă. Bruderschaft cu Raki şi Cassis sub ochii trişti ai neamţului care realizează deznădăjduit că nu ai cum să faci ordine şi disciplină în toată harababura asta. Măcar ăştia doi par să se înţeleagă. Şi, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, ubber alles pluteşte un miros de şniţele prăjite în acorduri de vals. Ungurul se opreşte un pic din vopsitul compartimentului în roşu, alb şi verde, ca să ia câteva îmbucături  zdravene din carnea crocantă şi din ştrudelul pudrat cu scorţişoară oferite de vecinul austriac, în timp ce fulgeră din ochi tuciul cu mămăligă răscoaptă. Polonezul, cehul şi slovacul urlă fericiţi, neîncetat, Mitteleuropa! ca nu cumva cineva să îndrăznească să le spună că sunt din Est.

Pe o linie paralelă, în sens invers, trece un marfar. Pe un vagon-platformă, un rus nu mai pridideşte cu răsucitul clătitelor. Le pune pe un blat şi le umple cu caviar, la nesfârşit. Se uită la ceilalţi şi, ca să le facă în ciudă, se preface că întinde mâna spre sticla cu votcă, apoi o mută brusc pe un robinet galben, zâmbind cu tâlc. Turcul de lângă el se uită când la un tren, când la celălalt şi nu înţelege nimic. De unde şi vorba: Bă, eşti turc? A aşteptat cuminte în gară un tren, apoi s-a urcat în altul, şi nici acum nu ştie cum ar fi fost mai bine. Englezul trage deopotrivă din pipă şi din damigeana cu whisky, fericit că acum nu mai e nevoit să se înţeleagă cu nimeni. Elveţianul, într-un colţ mai ferit, îşi priveşte ceasul scump de la mână şi dă din cap dezamăgit: Iar au întârziat ăştia!

Eşuaţi pe o insulă sau într-un tren veşnic în întârziere, ne foim în acest Babel cu pretenţii de Paradis, un om, un alt om şi încă un om, nici nu mai contează naţia, convinşi că nu trăim o anecdotă, ci suntem pe calea cea bună. Ce banc bun, Doamne! Ce-am mai râs! (Dragoş CIOCĂZAN)