Distopii de toamnă

Vorba cuiva, ne-am culcat sănătoşi şi ne-am trezit morţi (de uimire). Când ne-am băgat în aşternut, se întâmpla într-o lume normală, dar n-am apucat nici măcar să aţipim cum se cuvine că a sunat ceasul şi, în loc să ne deşteptăm, am alunecat într-un vis urât. Tot ceea ce numeam „realitate” s-a transformat într-un vis distopic, demonstrându-ne încă o dată cât de fragilă este linia de separaţie dintre normalitate şi fantezia bolnavă. Surprizele s-au ţinut lanţ: răsfăţaţii publicului au devenit indezirabili şi au trecut de la „trăiască!” la „huoooo!” în câteva triste şi nefaste minute. De undeva, practic de nicăieri, a apărut un alt fel de lider, o creaţie conjuncturală a marketingului politic, zămislită în cotloanele digitale ale platformelor de socializare. Un fel de AI încrâncenată şi moralizatoare, vorbind egal, monoton, în fraze care sună ca nişte sentinţe, în care cuvântul „popor” apare de zeci de ori, un haos verbal care amestecă de-a valma concepte extremiste, adoraţia şi negarea divinităţilor de orice fel, frânturi din ideologii apuse, confuzii istorice, exorcizări de tot felul, strategii geopolitice fără fundament şi clarviziuni bazate pe întâlniri cu fiinţe din altă lume. Vestea a căzut ca un fulger şi ne-a lăsat cu gurile căscate. Omul a adunat voturi. Multe. Nu neapărat pentru că alegătorii au înţeles ce vrea să spună, ci fiindcă a răspuns unor întrebări incomode ale căror răspunsuri au fost evitate de actualul establishment.

Să analizăm cauzele. În primul rând, problemele sunt reale, nimeni nu poate nega asta. Deci terenul şi condiţiile obiective pentru naşterea unui nou „mesia” erau coapte. Din punct de vedere economic, nu stăm deloc bine, mai ales că simţim furnicături prin buzunarele aproape goale. Ne temem să nu rămânem fără loc de muncă, antreprenorii stau pe un teren nesigur din cauza impredictibilităţii şi imprevizibilităţii, aroganţa statului, a clasei politice şi a administraţiei, nu numai la noi, în toate ţările europene, a depăşit orice limită. Analfabetismul funcţional şi impostura academică fac ravagii. Sistemul de sănătate este în colaps. Cel energetic aşijderea. Industriile din întreaga Europă sunt puse sub semnul întrebării de măsuri de un lamentabil amatorism. Avem în apropiere un război care a născut sentimente contradictorii, din motive legate de costuri, de o râcă istorică, de ruinarea fermierilor europeni, de sumele mari cheltuite pe armament, de foamea de resurse ieftine, un război pe care europenii îl percep ca nemaifiind al lor. Constrângerile cauzate de Green Deal, de graba de a implementa măsuri fără nicio legătură cu realitatea şi cu forţa tehnologică au avut rolul de a pune paie pe foc. Frustrările generate de ultra-ideologizare, de amânarea nejustificată timp de unsprezece ani a intrării în Schengen, de promisiuni fanteziste nu au fost mai prejos. Astfel, contextul european şi cel internaţional au fost, încă de acum un deceniu, favorabile apariţiei aşa-ziselor mişcări suveraniste, naţionaliste, cu iz fundamentalist şi cu pretenţia de întoarcere la miturile întemeietoare. În cazul României, traversând un an electoral aglomerat, lucrurile s-au complicat şi mai mult pentru că am fost puşi în situaţia nemaiîntâlnită de a alege dintr-un lung şir de mediocrităţi, lipsite de calităţile necesare unui lider, personaje hilare şi penibile ale unui vodevil răsuflat. Adică, ne-am trezit în situaţia de a nu avea la dispoziţie, ca alternativă, nici măcar răul cel mai mic. Aşa ceva nu am mai trăit. Şi totuşi, va trebui să luăm o decizie, una care să ne garanteze că această toamnă nu ne va arunca cu vieţile noastre cu tot în vreuna dintre distopiile scrise de autori celebri. Când scriu aceste rânduri, lucrurile sunt încă în desfăşurare, nu ştiu ce va urma. Membrii ambelor tabere vor ştampila, împături şi arunca în urnă nişte hârtii pe care le este scris destinul. Cu asta nu te joci, oricât de grea ţi-ar fi inima. În primul rând, este important să ne exprimăm opţiunea oricare ar fi aceasta. Şi distopiile au nevoie de legitimitate, până la urmă. Sper, totuşi, că acel ceas despre care vorbeam va suna tare, cât se poate de tare. (Dragoş CIOCĂZAN)