În ultima vreme, nu-mi dau seama dacă televiziunile mai sunt ceea ce ar trebui să fie, sau doar vehicule de laudă ori, după caz, de imprecaţie publică. Uneori, ai senzaţia că s-au transformat într-un show de benzi desenate aruncate de-a valma pe sticlă sau postate online. Alteori, filiaţia cu producţiile Disney este evidentă, prin modul pueril şi insultător pentru inteligenţa telespectatorului în care sunt redactate, editate şi prezentate ştirile şi imaginile. Ceea ce ar trebui să fie un program de ştiri, o dezbatere, un talkshow a devenit un fel de birou itinerant al procuraturii, un tribunal care emite sentinţe fără probe, o devălmăşie de informaţii contradictorii dinadins suprapuse pentru a crea un spectacol jalnic al lipsei de profesionalism. Practic, ştirea ca atare este îngropată sub un munte de detalii inutile şi de manipulări al căror scop final pare a fi inducerea simpatiei către unul sau altul dintre promotorii curentelor politice. Nici pamfletele nu mai provoacă râsul, ci sila, pentru că sunt atât de gogonate, de exagerate şi de răutăcioase încât, în loc să stârnească râsul, adică să facă haz de necaz, nu reuşesc decât să pună paie pe foc. Preferinţa unui trust de presă pentru o parte a spectrului politic este de înţeles, se întâmplă în toată lumea. Există însă o condiţie în lipsa căreia credibilitatea se topeşte ca un fum şi devine film artistic încadrabil în categoria science fiction de serie B: asumarea. Dacă strigi toată ziua că eşti „presă independentă”, dar calci în picioare, la comandă, viaţa şi cariera unui politician de altă părere decât cea a trustului din care faci parte, asta nu mai e jurnalism, ci activism, ceea ce nu are nimic de-a face cu gazetăria. Iar efectele speciale nu ajută. Deloc. Nici faptul că un politician, fie el ministru, parlamentar sau candidat la o funcţie în stat, este terfelit pe un post TV şi zeificat pe un altul nu are menirea de a limpezi lucrurile. Şi mai e un lucru: tot acest efort mediatic nu mai are prea mari şanse de succes: având în vedere frământările politice din ultimele două luni, hotărârea fiecărui alegător în parte este deja luată, puţin probabil să mai poată fi schimbată. Polarizarea este evidentă.
Tot acest „entertainment” propagandistic, cu iz de circ şi brigadă artistică răsuflată, riscă să devină – dacă nu a devenit deja – o irosire inutilă de resurse pe care nici măcar calupurile dodoloaţe de publicitate nu o mai pot compensa. E greu să te mai laşi convins (de fapt păcălit) după ce te-ai lămurit că votul tău nu contează şi că o mână de politicieni autohtoni sau din „Sovietul Suprem” continental nu se sinchisesc nici cât negru sub unghie de ce ai ştampilat tu pe hârtiuţa introdusă în urnă. Pe urmă, pe acest fond creat de „ştiri”, apar şi profitorii, în căutarea voturilor lipsă. Am şi un exemplu, deşi n-aş fi vrut. Un personaj cu păr buclat, a cărui incompetenţă în administrarea unei urbe nu mai trebuie demonstrată nici măcar fanaticilor săi susţinători, se repede să ia locul unei candidate care – deşi n-aş fi votat-o în ruptul capului, trebuie să recunosc – a muncit cu sârg şi a intrat în turul doi al alegerilor prezidenţiale, în ciuda ironiilor unei mari părţi a electoratului. Doamna şi-a văzut de treabă în râsetele tuturor, a convins lumea, ba chiar a obţinut un scor dublu faţă de partidul care a propus-o (iarăşi, unul pe care nu l-aş vota vreodată), nimeni nu are cum să-i conteste meritele. A fura munca unui om care a crezut şi crede în ceea ce face mi se pare abominabil, mai ales când faci asta printr-o campanie mediatică dusă şi condusă de presa „independentă”. În aceste condiţii, dacă se va pune problema, eu cel puţin, voi alege răul cel mai mic. În nici un caz, nu o voi face pe bază de Disney News şi nici nu voi acorda vreun credit campaniilor sau faptelor lipsite de dovezi, probe, indicii. Benzile desenate şi filmele de animaţie mi-au plăcut când eram copil, acum, cu lumea asta întoarsă pe dos, parcă simt nevoia de ceva mai mult adevăr. Restul e poveste. (Dragoş CIOCĂZAN)