Ciudatul Skrzyński
Skrzyński a fost, aşadar, cel care a deschis seria vizitelor la nivel înalt româno-polone, iar pentru succesul vizitei cuplului regal în Polonia, în iunie 1923, exact în momentul încheierii misiunii lui în România, „încoronându-i” am spune opera, ca şi pe cea a lui Florescu şi Iacovaky la Varşovia. Cine altcineva decât Regina Maria avea să îl descrie pe conte, în momentul încheierii acelei vizite pe care mult prea rigurosul Ionel Brătianu a găsit-o a fi „sans reproche”.
În însemnările sale, Regina consemnează, în ziua de joi 28 iunie 1923: „Ne-am despărţit, cu toţii, cu regret. Schrinski (Skrzyński) arăta ca un câine pierdut şi se uita la trenul care pleca, cu ochii plini de o nostalgie dureroasă. El îmi declarase (că) o dată cu vizita noastră aici, cariera lui se încheiase, că el muncise atât de mult pentru acest eveniment fericit pentru ţara lui, încât acum simte că nu mai are nimic de făcut. Nu mai era în activitate, pierduse şi România, nu-i mai rămăsese altceva decât să devină un comis-voiajor, şi să ne viziteze în acest fel. Fireşte că i-am spus obişnuitul meu „nonsenses” şi că are viitorul în faţă ca să lucreze şi că poate fi un om mare şi să lase un nume în istoria ţării lui. El însă avea un nod în gât şi voia să fie compătimit. Este un tip ciudat, pe jumătate simpatic şi pe jumătate unheimlich (sinistru).
Lancutul mi-a umplut compartimentul cu flori frumoase şi eu m-am aşezat înconjurată de o lume de culori frumoase ca să mă gândesc la toate impresiile mele care erau toate bune. Cei care au fost ataşaţi pe lângă noi ne-au condus până la Lemberg. Am cinat împreună şi acolo, în gară, ne-am despărţit în mijlocul ovaţiilor, muzicii şi al mulţimii entuziaste care venise să ne conducă. Cred că tuturor ne părea rău că ne despărţim pentru că devenisem buni prieteni în timpul celor patru zile cât fuseserăm, împreună”. (Maria, Regina a României, Însemnări zilnice, Editura Historia, Bucureşti, 2006, p. 266;)
La rându-i, Alexandru Florescu gestionează, împreună cu primul său colaborator, Alexandru Iacovaky, în mod corect raporturile cu Polonia, încercând să găsească căi pentru îmbunătăţirea imaginii României în ţara prietenă, uimiţi fiind aceşti diplomaţi de carieră de ignoranţa întâlnită pe Vistula în ceea ce priveşte cunoaşterea ţării şi a culturii ei. Diplomaţii români de la Legaţia Regatului României la Varşovia au surprins, în rapoartele trimise în ţară mai toate convulsiunile prin care a trecut Polonia, bătăliile date de poporul polonez pentru integrarea în spaţiul cultural istoric a Sileziei sau Wielkopolski (Poznanului) etc, misiunea lui Alexandru Iacovaky bucurându-se de prietenia Mareşalului, care îi făcea confidenţe de mare fineţe, mai ales cu privire la manifestarea Moscovei şi a pericolului bolşevic. (Arhiva Ministerului Afacerilor Străine, dosar Polonia, vol. 53, ff. 80-84; ibidem 85-87, inclusiv presa poloneză 87-89;).
Speranţe şi-a pus propaganda românească şi prin trimiterea la Varşovia pe probleme culturale şi de presă a consilierului Vasile Grigorcea, viitor ministru la Budapesta, la fel a secretarului Mircea Babeş (fiul marelui învăţat) sau pentru un an a poetului, filosofului şi publicistului Lucian Blaga, ulterior a lui Aron Cotruş şi alţii. (cf. Nicolae Mares, Lucian Blaga – diplomat la Varşovia, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2011)
Pentru o mai bună cunoaştere reciprocă între cele două ţări s-a implicat din plin şi Nicolae Iorga, care a scris despre Polonia cât toţi publiciştii şi istoricii din cele două ţări la un loc.
Varşovia a avut în afara ministrului Aleksander Skrzyński, încă trei şefi de misiune în România Mare: pe parlamentarul Józef Wielowiejski, urmat de diplomaţii de carieră: Jan Szembek şi Mirosław Arciszewski, ultimul fiind Roger Raczyński, în rang de ambasador, cel care va stinge luminile ambasadei poloneze, în noiembrie 1940.
Jan Szembek, care girase la începutul anilor 20 misiunea Poloniei la Budapesta, aşa cum ni-l descrie şi Nicolae Iorga în Memoriile sale, încerca să se manifeste fără a dovedi o sinceritate şi deschiderile la care ne aşteptam. Va fi urmat însă de Mirosław Arciszewski, cel despre care Argetoianu – diplomat de mare rafinament – şef de partid dar şi al externelor, va găsi cel mai potrivit epitet: „o cutră”. Impresia detestabilă lăsată posterităţii ar fost implicarea lui, alături de consilierul său, contele Alfred Poninski, la debarcare lui Titulescu de la conducerea ministerului afacerilor străine, la 29 august 1936.
Ca şi Jan Szembek, care la încheierea misiunii la Bucureşti, ajunge secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe de pe Wierzbicka, aşadar pe lângă Beck (la fel şi Arciszewski din 1938), nu îl va frâna pe colonel în nici un fel în procesul de deteriorare a raporturilor româno-polone în favoarea celor maghiare. În ceea ce îl priveşte pe ultimul, avem impresia că chiar i-a dat apă la moară şefului său în direcţia respectivă. Arhivele poloneze şi româneşti conţin multe mărturii ale ostilităţii sale.
De remarcat că în perioada interbelică România a avut în Polonia zece şefi de misiune: după Florescu şi Iacovaky pe Carol Davilla, Gheorghe Cretzianu, Grigore Bilciurescu, Victor Cădere, Constantin Vişoianu, Duiliu Zamfirescu, Richard Franasovici şi Vasile Grigorcea (cel din urmă avea să rămână numai cu acreditare obţinută şi cu expedirea a 5-6 telegrame privind desfăşurarea ostilităţilor polono-germane în primele zile ale războiului sau despre poziţia manifestată de Beck în ultimele zile de ministeriat, extrem de importante pentru cunoaştrea perioadei de referinţă cât şi a biografiei lui Beck).
Dintre toţi şefii de misiune români la Varşovia, în munca de informare a Ministe-rului Afacerilor Străine din Palatul Sturdza, un rol deosebit l-a jucat Constantin Vişoianu. Prin rapoartele pe care le-a trimis lui Titulescu, viitorul ministru de externe din perioada postbelică, a dovedit o capacitate ieşită din comun în a analiza şi interpreta politica externă a statului polonez. Din informaţiile lui Vişoianu decidenţii români au cunoscut în întreaga ei intimitate politica externă a Poloniei, manifestarea pe alocuri neloială la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, a lui Beck îndeosebi. Implicarea directă a lui Carol la II-lea în planul politicii externe a României, care a crezut prea mult în steaua lui, dar mai ales în capacitatea de a-l înlocui pe Titulescu, s-a dovedit păguboasă.
Monarhul a avut totuşi forţa de a respinge hotărât propunerile lui Beck, făcute la Galaţi la 20 octombrie 1938, ca România să participe, alături de Ungaria, sub pavăză poloneză la ocuparea Rusiei Transcarpatice (Rutenia).
Un rol important în politica cu Polonia l-a avut în 1938 ministrul afacerilor străine, Nicolae Petrescu-Comnen, fost diplomat în Germania, iar după aceea Armand Călinescu şi mai ales Grigore Gafencu. Vom ilustra cu două aprecieri antologice, aparţinând lui Carol al II-lea şi lui Gafencu despre şeful externelor de la Varşovia.
“După Munchen criza devine şi mai acută, prestigiul german ajunsese la punctul său culminant. Beck, dorind a profita de planurile viitoare ale agresorilor, întăreşte prietenia cu Ungaria şi spre a se răzbuna pe cehi participă la vivisecţia ţării lor. Are îndrăzneala de a veni să îmi propună ca România împreună cu Polonia să participe la această urâtă faptă. Refuzându-l, cu indignare, i-am răspuns că dacă acelaşi lucru se va întâmpla ţării lui, a mea nu va fi între acelea care să ajute la dezmembrarea cadavrului unui prieten.
Din acest moment situaţia pentru noi a devenit tragică. Sub conducerea noului preşedinte al Consiliului, tânărul şi energicul Armand Călinescu, România continuă a face eforturi supraumane ca să se pregătească de luptă, a se menţine pe calea cea dreaptă de a distruge crescânda influenţă germană în interior. Cu cât se întărea Garda de Fier, cu atât lupta împotriva ei devenea mai aprigă, culminând cu suprimarea lui Codreanu şi a unei părţi din şefii mişcării. Dar tot în acelaşi timp, acţiunea ei teroristă, ajutată de NSDP devenea mai puternică.
România, izolată de prieteni prin toată întinderea Europei, cu Mica Înţelegere dezmembrată, cu singura garanţie, destul de platonică, a Marii Britanii, era încon-jurată de duşmani, care nu doreau decât a face jocul agresorilor.
Iată situaţia în care se găsea România la 1 septembrie 1939, când prin atacul german asupra Poloniei se declanşează cel mai groaznic şi mai barbar război al istoriei…
Această zi tragică de 1 septembrie 1939 a venit să dea cea mai îngrozitoare desminţire unei politici ce se dusese cu intensitate timp de zece ani”. (Carol al II-lea, În Zodia Satanei, Bucureşti 1944, pp. 96-125)
Interesele obscure ale camarilei au împins la Varşovia nu pe diplomatul potrivit
Carol al II-lea a avut un rol important în ridicarea Legaţiei de la Varşovia în rang de ambasadă, la 31 mai 1938, cât şi a Poloniei la Bucureşti, la aceiaşi dată, însă numirea după criterii clientelare, impuse de camarilă, a fostului ministru de interne, Richard Franasovici, lipsit de un elementar profesionalism s-a dovedit aproape un eşec. Ambasadorul român n-a avut capacitatea necesară să urmărească şi să dezvolte raporturile bilaterale, şi mai ales să ţină cât de cât în frâu apucăturilor lui Beck şi Arciszewski. La scurt timp după numirea lui, partea polonă a reuşit să ducă la destrămarea Micii Înţelegeri, pe care Vişoianu o anunţase a fi în pericol.
Că Franasovici n-a avut capacitatea să înţeleagă politica externă poloneză şi pe Beck – ca individ – o dovedeşte raportul întocmit la închierea misiunii, cu mai puţin de două săptămâni înainte de izbucnirea războiului. Printre altele scria că: „politica” ei (a Poloniei) din ultima vreme este asemănătoare cu a omului care o conduce: colonelul Beck …care a adus cu sine un simţ ascuţit al onoarei şi al demnităţii, o mare încredere în sine mergând până la megalomanie, o lipsă desăvârşită de teamă în faţa adversarului celui mai puternic.
Pe de altă parte inteligenţă pătrunzătoare şi mlădioasă – cunoscător adânc al Germaniei alături de care a mers până ieri – el vede clar care este metoda cea mai bună de întrebuinţat şi o aplică cu o supleţe (sic!) deosebită, aceasta cu îndoitul scop de a nu sacrifica niciunul din interesele vitale ale Poloniei dar a face în acelaşi timp tot posibilitul pentru ca să evite Ţării sale – în plină reconstrucţie şi marcată ascensiune – războiul”. (Se vede că nu ştia, sărmanul ambasador, împins chiar atunci în post direct la Paris, ce se petrece nu numai în Polonia – dar în lume în general. Au fost necesare 12 zile ca să îi fie infirmate alegaţiile lui).
Şi contiună: „De aici o politică tare, dârză dar în acelaşi timp şi conciliantă… dictată, în primul rând de amorul propriu şi personal”. (AMAE, Fondul 71/România, vol. 269/1939, f. 40-41)
Mă întreb, după 70 de ani, care o fi fost reacţia lui Gafencu, Armand Călinescu sau a regelui când au citit rândurile alambicate, scrise fără nici un temei. Se vede că puţine lucruri a înţeles Franasovici din politica aliatului. Vina o împărţea însă cu camarila regală şi cu suveranul, care l-a trimis – din interese ce ne scapă – într-un post atât de înalt pentru capacitatea lui.
Ce diferenţă uriaşă între „medalionul” franasovician despre Beck şi cel creionat de Gafencu, la sfârşitul lui aprilie, cu patru luni mai înainte:
„M-am despărţit de el (de Beck) luând cu mine imaginea tulburătoare a unei fiinţe încăpăţânate, care lupta împotriva destinului. Turbulent în momente de acalmie şi calm în timpul furtuni, Beck avea sufletul violent şi orgolios al unui cavaler medieval. Patriotismul său era fierbinte, dar neîncrezător, preferând să se bizuie mai degrabă pe cuvântul unui adversar decât pe asigurările unui prieten. De aceea, era periculos pentru alţii (căci n-avea „prejudecata” dreptului terţilor), dar însă şi mai periculos pentru sine însuşi. Era convins că făcuse dovada unei extraordinare abilităţi degajându-şi ţara din ţesătura politicii genoveze, pentru a o lăsa la discreţia presiunilor explozive ale celui mai mare demolator al vremurilor prezente. Înclinaţia sa romantică pe care o lua drept realism, nu era lipsită de grandoare; el avea strălucirea insolită a acelor personaje care par destinate a fi la comanda evenimentelor, când, de fapt, ele sunt deja instrumentele fatalităţii”. (Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militară, Buc. 1992)
În afara planurilor militare, raporturile economice, culturale şi în alte domenii dintre România şi Polonia nu au înregistrat progresele pe care în mod imperios le impunea existenţa unei alianţe de aproape 20 de ani în raporturile bilaterale. Ceea ce au clădit cu perseverenţă Take Ionescu şi Nicolae Titulescu, în ciuda unor eforturi depuse în martie şi aprilie 1939 de Grigore Gafencu, speriat aproape de conciliatorismului anglo-francez faţă de hitlerism nu s-a mai putut evita inevitabilul: forţele revizioniste şi-au impus doctrina, nu fără un impuls polonez, dar mai ales cu sprijin rusesc, totul soldându-se cu declanşarea celei de a doua conflagraţii mondiale.
În ansamblu însă activitatea desfăşurată de diplomaţiile din cele două ţări n-a fost zadarnică, deoarece timp de două decenii s-a creat un climat necesar realizării unei mai bune cunoaşteri reciproce, de încredere şi de prietenie. Solidaritatea dintre cele două ţări şi popoare s-a dovedit a da roade în zodia extrem de nefericită în care Polonia a intrat după 1 septembrie 1939. Diplomaţia română va depune eforturi susţinute pentru a sprijini din răsputeri toate demersurile Varşoviei, de păstrare a fiinţei naţionale a poporului polonez cât şi a milenarului patrimoniu: material, cultural şi spiritual. A făcut totul în mod dezinteresat, cu mare prietenie şi devotament în ciuda presiunilor Berlinului şi ale Moscovei, care au hărăzit în cârdăşie şi României o soartă asemănătoare Poloniei. (Nicolae MAREŞ)
Numărul 808
