Din Ţara lui Frunză-verde

Când vorbim despre dezvoltarea şi împlinirea profesională a capitalului uman din zona rurală a României, constatăm aproape un dezastru. Posibilitatea de a găsi un loc de muncă este aproape nulă. De asemenea şi oportunităţile antreprenoriale sau apetitul investiţional. Şi asta e grav, foarte grav. Pentru că aproape jumătate din populaţia ţării trăieşte în spaţiul rural, având în continuare şanse minime de conectare la societatea modernă. Planul de Dezvoltare Rurală pentru perioada 2014-2020 este un prim pas, dar, în mare măsură doar pe hârtie, pentru că lucrătorii „cu ziua” şi familiile care trăiesc în gospodării sau mici ferme de subzis-tenţă reprezintă 86% din totalul populaţiei ocupate în agricultură, respectiv 60% din totalul populaţiei active. Circa 5% din populaţia de la sate se află în şomaj, cu un procent de peste 17% dintre aceştia reprezentat de tineri, iar peste 34% din totalul populaţiei rurale este inactivă economic. Deci, peste o treime dintre locuitorii satelor nu sunt angrenaţi în nicio activitate economică şi nu beneficiază de asistenţă din partea statului.
Dacă la toate acestea adăugăm şi accesul scăzut la treptele superioare de şcolarizare (numai 12% dintre tinerii din mediul rural au posibilitatea de a urma studii superioare), imaginea devine aproape de coşmar. Creşterea numărului de IMM-uri în zona rurală ar putea fi o soluţie, dar băncile consideră aceste întreprinderi aventuri antreprenoriale, riscante şi greu de gestionat şi acordă foarte greu credite. Sub 3% din totalul creditelor acordate la nivel naţional anul trecut au ajuns „la ţară”. Pericolul cel mare nu este însă pauperizarea în sine, gravă în esenţa ei, ci mai ales, faptul că sărăcia va distruge încet, încet spiritul înţelept, dragostea pentru pământ, iubirea de aproape, tradiţiile milenare ale satului românesc, pe care, se pare, străinii care vin, din ce în ce mai mulţi, să se stabilească aici, le apreciază în mai mare măsură. Mă număr printre cei care se încăpăţânează încă să creadă că prezenţa căruţelor pe străzi şi a copiilor care se caţără în cireş, merg la scaldă în gârlă sau aleargă liber pe islaz sunt un semn de sănătate şi normalitate pentru societatea românească. Înseamnă că nu e totul pierdut şi că Ţara lui Frunză-verde încă există. Totuşi, nu e de ajuns. În anul 2019, trebuie mai mult decât efuziuni şi mitizări. Dar asta depinde şi de politicieni, deşi drumul de la şaretă la automobilul cu multe gadget-uri este teribil de greu. (Dragoş CIOCĂZAN)