Din lac în ţuţ

Nu ne-a fost uşor, dar iată că am ieşit la liman, primind în sfârşit mult-aşteptatul răspuns la obraznica întrebare Încotro? Am căzut, carevasăzică, din lac în puţ. Acolo, jos, la frig şi umezeală, este suficient de întuneric pentru ca orice nimic să pară strălucitor. Şi în tot acest timp, nu a fost vorba niciodată despre politică, despre dreapta, centru sau stânga, despre filosofii potrivnice sau despre înfruntări doctrinare, ci doar despre mediocritate şi buzunarele ei foarte largi. Lipsa de performanţă ne-a lăsat paf sau, cum s-ar spune – sfidând cutumele şi gramatica –,  ne-a împins din lac direct într-o lojă din care nu mai avem altceva de făcut decât să rămânem ţuţ în faţa unui spectacol jalnic. O şuşă pe bani mulţi, de fapt. Aplauze? Desigur, cât mai multe şi cât mai cu foc. Anii au trecut şi vor mai trece într-o atmosferă sărbătorească: cifrele arată bine. Statistica este o ştiinţă plină de capcane, predispusă la manipulare. Un instrument indispensabil glorificării incompetenţei. Producem de vreo nouă ori mai mult decât în urmă cu un sfert de secol, spun numerele colorate, frumos aliniate în tabele. Exportăm de patru ori mai mult. Produsul intern brut a crescut de cinci ori. Am sărit de la economia coşurilor de fum direct la economia 3.0, cu şanse mari să facem saltul spre cea 4.0. Ne digitalizăm rapid. Avem acces nelimitat la informaţie (despre sursele şi calitatea acesteia cu altă ocazie). Cu sau fără Schengen, călătorim cât ne ţin picioarele şi buzunarele. Rafturile magazinelor se rup sub greutatea produselor. Ne strigăm, mai mult sau mai puţin decent, în stradă, nemulţumirile.

Să le luăm pe rând. Producem mai mult, fără îndoială. Companiile străine realizează 33% din produsul intern brut al României şi oferă un loc de muncă pentru 17% dintre salariaţi (aproximativ 760 000 de angajaţi în 2022). Aproape toate declară pierdere, unele de peste cincisprezece ani, deci nu prea plătesc taxe. Pe deasupra, unele primesc şi ajutor de stat (787 milioane de euro, în total, în ultimii cincisprezece ani).  De restul se ocupă companiile româneşti sufocate de taxe, impozite şi controale. Exportăm de patru ori mai mult, dar şi importăm de unsprezece ori mai mult (20 de miliarde de euro este diferenţa, conform e-guvernare.ro). Produsul intern brut a crescut, ce e drept, însă greu se vede asta în calitatea vieţii, în asistenţa medicală, în cultură, în infrastructură, ceea ce ne face, vorba poetului, „să simţim dureros ce e suta de lei”. Preţurile par scăpate de sub control.  Digitalizarea este, fără doar şi poate, un salt poticnit înainte. Aici e o problemă de adaptare: te conformezi sau te retragi într-o peşteră. Am reuşit şi performanţa de a transforma în fier vechi o reţea feroviară care, cu bunele şi relele ei, era, ca lungime, a cincisprezecea din lume. Despre bărci, vapoare şi alte obiecte plutitoare ce să mai vorbim. În privinţa umilinţei de a fi ţinuţi încă în spatele unei cortine, fie ea din pluş şi nu din fier ca pe vremuri, prin blocarea accesului în spaţiul de liberă circulaţie, statisticile şi mediul politic sunt afectate de o stranie disfazie. Faptul că societatea a  evoluat spre o situaţie economică mai bună, este de necontestat, orice comparaţie ar fi deplasată. Doar că această bunăstare statistic-festivistă ar trebui să se regăsească în mintea şi traista fiecărui cetăţean, altfel statul devine o simplă bancă de date, uneori rupte de realitate. Un alt efect, care se manifestă din ce în ce mai puternic este nostalgia. Amintirile nu sunt dăunătoare dacă totul se limitează la un „Ehei, pe vremea noastră…” rostit la un şpriţ, însă lucrurile se schimbă dramatic atunci când vorbele de mai sus se transformă în „Era mai bine pe vremea…”. Oamenii au avut şi au încă aşteptări, nu şi-au pierdut chiar de tot speranţa, doar că, rămaşi ţuţ, nu prea s-ar lăsa purtaţi de apele lacului devenit dintr-odată agitat, direct în puţul în care sperau să nu mai cadă vreodată. Este sau ar trebui să fie un avertisment pentru cei care trăiesc în lumea graficelor colorate, în spatele cărora visează să-şi tăinuiască incompetenţa, lipsa de viziune ori reaua-credinţă. (Dragoş CIOCĂZAN)