DIN EXIL ACASĂ…CU EMINESCU DE MÂNĂ

Volumul Din exil acasă…cu Eminescu de mână (Editura Muzeului Literaturii Române, 2021), alcătuit de cunoscuta cercetătoare a exilului literar şi jurnalistic românesc, prof. univ. dr. Mihaela Albu, cuprinde aproape exhaustiv scrierile exilaţilor români despre Eminescu. Astfel alcătuită, lucrarea constituie un important izvor de explorare a bibliografiei eminesciene, dat fiind faptul că, până acum, cu excepţia cărţilor despre (sau şi despre) Eminescu apărute în exil, dar reeditate în ţară, articolele sau studiile semnate de cei 29 de autori antologaţi nu au fost cunoscute de eminescologii de la noi şi, deci, n-au intrat în circuitul bibliografiei consacrate „omului deplin al culturii române” (Noica).

Însuşi titlul cărţii, care parafrazează spusa lui Vintilă Horia „Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână”, este cât se poate de semnificativ pentru preţuirea de către intelectualii exilaţi a creaţiei eminesciene, enunţând explicit faptul că aceasta a constituit un reper cultural permanent al exilului românesc.
Cum au interpretat scriitorii şi publiciştii din exil creaţia lui Eminescu, cu deosebire în dimensiunea ei poetică, mai circulată printre ei decât ziaristica, o aflăm din scrierile antologate. E drept, nu din toate, pentru că unele nu sunt decât referiri ocazionale, cum ar fi semnalări ale publicării unor culegeri de poezii eminesciene, sau ale unor aniversări ale zilei de naştere, sau ale unor comemorări privind un anumit număr de ani de la trecerea în eternitate, dar sunt şi suficiente articole şi studii, pentru a nu ne referi şi la cărţi, cu exprese intenţii hermeneutice.

Unele contribuţii interpretative pe care le putem întâlni în volum ne sunt prezentate atât în prefaţa semnată de Mihaela Albu, cât şi în postfaţa lucrării, datorată renumitului eminescolog Theodor Codreanu.

În prefaţa intitulată Exilul cultural românesc sub semnul lui Eminescu, Mihaela Albu arată că, în deceniile postbelice, scriitorii români din exil au promovat literatura română, scriind despre cărţile ei valoroase şi, în primul rând, despre opera eminesciană, pentru că, în anii de după război, în condiţiile europene precare material şi tensionate ideologic, în care marxismul îi tenta şi pe unii occidentali (Sartre), ei au văzut în Eminescu cel mai elocvent exemplu de creator situat dincolo de interese înguste de clasă, dar ancorat în cerinţele, în ideile şi sentimentele poporului său, congruente cu valorile universale şi, prin urmare, un imbold de creaţie de nivel universal. Mihaela Albu exemplifică o asemenea înţelegere cu aprecierile date de Mircea Eliade şi Vintilă Horia.

Despre Eliade se arată că acesta a cultivat de la început şi constant imaginea lui Eminescu în străinătate, prin mai multe fapte, cu scopul de promova şi stimula literatura română autentică: a scos o primă revistă literară în exil intitulată „Luceafărul” (1948), menţionând că face trimitere la „numele celei mai de seamă opere culte româneşti”; a prefaţat prima ediţie a poeziei lui Eminescu în străinătate, apărute la Biblioteca Română din Freiburg (1949); a semnat studiul introductiv la o altă ediţie, bilingvă – româno-portugheză, alcătuită de Victor Buescu la Lisabona, cu traducerea în portugheză realizată de un mare poet, Carlos Quieroz (1951); a comentat în revista „Cuvântul în exil” (1963) volumul publicat de Rosa del Conte, Eminescu o dell Assolutto (1961).

Vintilă Horia este evocat, îndeosebi cu articolul „La 135 de ani de la naşterea lui Eminescu” (1985), pentru că îl apreciază pe Eminescu în mod complex: 1) poet romantic („atât ca aspect exterior, cât şi ca fond poetic, ca suferinţă în faţa unei lumi neînţelegătoare, ca bard al amorului disperat”),
2) „cercetător al unui folclor dătător de cunoştinţe legate de un inconştient colectiv profund religios”, 3) „visător pe marginea unei întregiri sufleteşti”, împlinite în Marea Unire, ceea ce trimite la patriotismul şi vizionarismul ziaristului politic.

În postfaţa volumului, Eminescologia exilului – Piatră unghiulară a rezistenţei prin cultură, Theodor Codreanu realizează un comentariu centrat pe ideile mari care structurează prefaţa scrisă de Mihaela Albu. Mai întâi, şi el îi apreciază pe Vintilă Horia, pentru că a infirmat teza pesimismului eminescian (ca şi Emil Cioran, care a intuit în capodopera Rugăciunea unui dac nu o notă sumbră, ci „o vitalitate intactă, o plenitudine”), şi pe Mircea Eliade, ca susţinător al rezistenţei prin cultură în faţa ocupantului străin, prin apărarea tradiţiilor culturale, a elitelor şi, desigur, a lui Eminescu, despre care afirma că este „cel mai strălucit geniu”.

În finalul postfeţei sale, autorul reia şi dezvoltă o semnalare a Mihaelei Albu, care, afirmând că unii comentatori expatriaţi ai operei eminesciene au reuşit „chiar şi noi abordări”, adăuga: „aşa cum se va vedea din studiile lui Constantin Amăriuţei, de exemplu”. Analizând exemplul dat, Theodor Codreanu arată că, potrivit lui Amăriuţei (1923-2007), Eminescu a introdus în poezia sa viziunea stării pe loc, prezentă în folclorul poporului român, care trimite la o stare preontologică sau stare dintâi: „la-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”. Este vorba despre o trăire în care sentimentele de iubire sau ură împietresc în plenitudinea lor şi nu cunosc căderile şi scăderile suferite în lume. Aceeaşi aspiraţie este identificată de Amăriuţei şi la Arghezi, Blaga şi Ion Barbu.
Rămân, desigur, de valorizat şi alte contribuţii oferite cu generozitate de antologie. (Ioan N. ROŞCA)